Dimineața are pentru mine un caracter somnambulic. Rutina mă plictisește și, mai ales, îmi permite să dorm încă multă vreme după ce s-ar putea considera că sunt trează. Sunt gonită de stări indispuse, opțiuni pripite si aspect mașinal. A mă pregăti să plec undeva presupune de obicei un întreg ritual care devine plăcut doar în condițiile în care nu sunt presată de timp si am dispoziția de a fi creativă si confortabilă.
Odată ieșită din casă, drumul până la stație poate prezenta diferite cotituri deși e drept. De-a lungul celor patru ani de liceu mi-am creat superstiții si credințe speciale pornind de la a-mi odihni retina pe chipurile expresive sau nu ale trecătorilor, ca si cum aș aștepta să mi se releve vreun mesaj misterios despre mine sau despre viață.
Doi frați de vârste diferite, dar apropiate, mi-au atras atenția din cauza fețelor lungi si blege. Păreau că suferă de un handicap, dar puteau fi doar puțin mai ciudăței. Vinovăția pe care am simțit-o în acel moment judecându-i m-a izbit si măcinat adânc. Imediat mi-am transformat spiritul critic în iubire. Mă rugam pentru ei cu o dedicare totală. Le doream bine, ajutor si încet-încet i-am transformat în amuleta mea prețioasă. Vederea lor îmi producea o înduioșare si o vioiciune profundă care se menținea pe parcursul întregii zile. Era semnul că se va întâmpla ceva bun. Ne întâlneam în mod repetat si nu cred că bănuiau ce importanță au ajuns să aibă pentru mine și cât de mult le doream binele si însănătoșirea, ba chiar fericirea si, mai presus de orice, as fi vrut ca nimeni să nu le mai judece chipurile deșelate așa cum o făcusem eu...
Mai târziu a rămas doar fratele cel mic, celălalt schimbase traseul.
Dar la fel de mult ca oamenii, din impasibilitatea și amorțirea de dimineață mă scoate răsăritul. Ieșind de pe aleea blocului privesc înspre stația de la capătul lui patru urmărind vreun semn de autobuz. Concomitent arunc o ocheadă rapidă la ceas, apoi în direcția opusă. Când sunt punctuală pornesc spre capăt unde mă întâlnesc de fiecare dată cu o colegă, cu prieteni sau cunoscuți.
Nu-mi place întotdeauna faptul că este o stație foarte aglomerată. Dar în zilele în care sunt în întârziere - destul de multe în ultima perioadă - mă îndrept spre stația de la Gospodina, nume care mi-a stârnit interes.
Inițial, îl asociam doar cu numeroasele "gospodine" ce se îngrămădesc în cutiuțele de chibrituri ale blocurilor cu 10 etaje din zonă, dar făcând un pic de cercetare am aflat că acolo ar fi fost "pe vremea lui Ceașcă" un magazin de lux numit Gospodina. Oamenii veneau cu săptămâni înainte să dea comenzi de produse rare - ciocolată, portocale, salam, cafea, măsline - si erau sunați când venea marfa. Dacă nu erau vigilenți si rapizi, nu mai apucau nimic. Stația aceasta îmi dă nostalgia de a fi frecventată și de mama. De aceea, are un plus afectiv.
Merg repede pentru a întrece potențialul autobuz care m-ar prinde din urmă. Iar răsăritul, despre care aminteam, e un dar aparte. Îți desfată simțurile, mai ales în acele luni intermediare dintre toamnă și iarnă, iarnă și primăvară, când soarele pare o așa minune, un bun de la care ești privat, dar de existența căruia vei uita odată cu prezența lui permanentă si de care îți vei aduce aminte abia sub căldura excesivă a verii. Dintre doi giganți betonici, deasupra unei clădiri nelalocul ei, de sticlă, ce dă un aer de modernitate cu totul nepotrivit cartierului învechit, răsare. În ciuda faptului că reprezintă un morman nefolosit, dincolo de ramele aurii si geamurile întinse, negre, opace, inundă soarele cu o lumină sufocată ce se lovește de pereții blocului. În nuanțele ei de auriu si galben cald, roșiatic, se luptă să străbată până la tine, să ți se dăruiască toată, să te învăluie cu gesturi tandre ca o pânză de mătase ce te-ar înconjura pe neașteptate, modelată de vânt astfel încât tu să nu simți mâna celui care te înfășoară, ci doar atingerea fină, plină de duioșie, care te cheamă într-un tărâm îndepărtat al Soarelui-Răsare de dincolo de Dunăre în care ti se promite o răsfățare a luminii.
Nu apuc să zăbovesc mult, dar înmagazinez cu ochii în suflet frumusețea si cu un zâmbet satisfăcut de copil sărutat de părinte atunci când face ceva demn de lăudat, sporesc ritmul alert al pașilor pentru a prinde Soarele. La următoarea "pauză" între blocuri mi se descoperă gigant, în toată goliciunea lui, dar doar pentru o secundă, doar dintr-un anumit unghi, pentru ca la pasul următor să fie săghiat de imensitatea peretelui cu colț ce își rezervă dreptul de a oglindi o spumă a luminii roșietice cu o îngâmfare excesivă contrastând-o cu umbra sa întunecată de la o bază a lumii.infoest version
No comments:
Post a Comment