Swann, În căutarea timpului pierdut - Marcel Proust

    E una dintre cărțile pe care am citit-o din soiul acela orgolios de curiozitate care te determină să citești o carte doar pentru că s-a făcut prea mare vâlvă pe seama ei și vrei să te convingi  de ce.

    Nu e o carte rea mai ales pentru cei care au o cât de mică pasiune pentru psihologie. S-au făcut o seamă de confuzii din cauza neatenției lui Proust în a folosi anumiți termeni ai neuroștiinței. Memoria involuntară nu este exact ceea ce exemplifică autorul francez prin vestitul moment al gustării ceaiului și brioșei. Am putea spune doar că scrierea romanului a fost declanșată de un asemenea moment pe care l-a sondat la maximum. În schimb scenele în care sunt comparate diferite percepții determinate de memoria afectivă au o savoare aparte, deoarece îi demonstrează cititorului cât de ușor se poate înșela în receptarea lui ontică. 

    Adeseori, încearcă să demonstreze că tot ceea ce are farmec pentru noi sau ceea ce ne trezește o pasiune înflăcărată se datorează imaginației noastre. Mesajul pare să fie: realul e fad, anost, noi suntem cei care îl îmbogățim afectiv cu imaginația noastră și mai ales prin intermediul culturii. De pildă, naratorul copil fiind la Combray realizează că peisajele descrise de Bergotte vor avea întotdeauna pentru el acel je ne sais quoi  față de cele pe care nu le-a perceput mai întâi prin imaginație, prin intermediul scriitorului favorit. De asemenea, el se îndrăgostește de fata domnului Swann doar pentru că aude că se plimbă cu același Bergotte, iar apoi când o cunoaște în realitate , el o iubește pe cea din imaginația lui suprapusă ființei reale, îi e cu neputință să se gândească la ea în alt mod decât la acea Gilberte Swann. Deși sunt prieteni de joacă, el aproape că preferă să fie în lipsa ei pentru a o putea contempla după cum dorește el, adică iubind-o.

    Dar, în economia cărții, cele mai multe pagini le ocupă pasiunea lui Swann pentru Odette de Crecy, viitoarea doamnă Swann. Este prezentat minuțios procesul de idealizare și normalizare subliniindu-se de fiecare dată efectele subiectivității și atașării de propria "imaginată". La început i se pare urâtă, apoi o asociază cu o frescă din Sandro Botticelli și începe să i se pară fermecătoare. Multă vreme relația lor se va consuma ca amintire a fericitelor prime clipe, după care începe îndoiala, vânarea unui adevăr crud pe care îl refuză și nu în ultimul rând sfâșietoarea luptă de a o coborî de pe postamentul iubirii. Totuși, va continua să o iubească. Afectivul învinge orice rațiune. 

   Astfel, înțelegem foarte clar sursa de inspiratie al lui Camil Petrescu din "Ultima noapte..." , relația dintre Ștefan și Ella respectă același șablon întrucâtva, dar e mai ambiguă și protagonistul reușește să rupă cercul autosugestiei.

Despre Legrandin, un oarecare profesor de pian:

"Nu putea ști, cel puțin prin el însuși, că este și el un snob, de vreme ce nu cunoaștem totdeauna decât pasiunile celorlalți, iar tot ceea ce ajungem să știm despre ale noastre nu am putut afla decât de la ei. "

 Despre femeie:

"Ea nici nu există, izolată, separată și formulată în minte, ca scop urmărit de tine când te apropii de o femeie, ca pricină a tulburării prealabile pe care o simți. Abia când te gândești la ea ca la o plăcere pe care o vei avea; mai curând o numești farmecul unei femei anume; căci nu te gândești la tine gândindu-te doar cum să ieși din tine"

Cugetare:

"Și chiar de mi s-ar fi ivit în față, aș fi îndrăznit oare să-i vorbesc? Mi se părea că ea m-ar fi socotit nebun;(...) nu mai credeam adevărate, în afara propriei mele simțiri, dorințele cărora le dădeam trup în timpul acestor plimbări care nu se realizau. Nu-mi apăreau decât ca născocirile pur subiective, neputincioase, iluzorii, ale temperamentului meu. Nu mai aveau nici o legătură cu natura, cu realitatea, care din acea clipă pierdea orice farmec și orice semnificație, nemafiind, pentru viața mea, decât un cadru convențional, așa cum este ficțiunea unui roman vagonul pe bancheta căruia stă călătorul ce-l citește spre a-și omorî timpul."

   

  Irina Mavrodin spune că realul există pentru Proust doar în măsura în care îl retrăiește și așa este, din interiorul cărții, dar dacă ridicăm un pic privirea spre autor: ce face el? Propune mai multe realități care se demontează și completează reciproc, oare nu poate omul ieși din cercul realității pe care o trăiește?
    Eu cred că acesta este mesajul lui Proust, să avem mereu perspectiva autorului!

despre memoria involuntara

 despre memoria afectivă