Era aglomeraţie.
Printre zeci de capete , fetiţa de trei anişori, nevinovată şi confuză, fusese
târâtă sau abia, abia se ţinuse după mamă gâfâind uşor. Bunica, printre cele
mai populare femei din micul sat, se oprise să stea de vorbă cu o cunoştinţă.
În mintea fetiţei dolofane nu se afla decât dorinţa de a merge după spectacol
la bufet cu unchiul cavaler şi de a fi servită cu prăjituri din acelea foarte
gustoase cu glazură de ciocolată sau cu o cireaşă caramelizată în vârf. Acest
eveniment era mult prea apetisant pentru a suporta amânare. Era o pierdere de
vreme să se ţină după fusta mamei prin mulţime, ca să nu mai spun că era
obositor şi plictisitor să asculte zumzetul mulţimii înainte de serbare.
Fiecare mamă îşi lăuda copilul cu zel, mai ales ţinutele la care munciseră atât
de mult. Se mai schimba şi câte o bârfă, vorba satului.
Ea, mămica mea ,
în amalgamul de lume nu se putea gândi decât la prăjiturile de la bufet, aşa că
s-a dus direct acolo, sărind peste partea cu spectacolul, trecând direct la
mult aşteptata prăjitură.
La bufet se afla
un grup de lipoveni veseli veniţi cu vaporul pentru a face schimb de mărfuri cu
combinatul. Micuţa fetiţă blondă la păr şi la chip, dolofană, mai-mai că se
confunda cu noii veniţi. Printre ei se afla şi un cuplu care nu putea avea
copii şi curând a început lupta pentru mica Elena, Lenuţa sau Lili cum i se
spunea pe vremea aceea. Văzând fetiţa a nimănui mai în glumă mai în serios care
mai de care se întrec în a o adopta mai ales că le şi semăna. Noroc că în
timpul înflăcăratelor discuţii a apărut nea Tudor Poştarul care a recunoscut-o
imediat ca fiind fata lui Milea Costică şi le-a tăiat elanul lipovenilor, mai
ales că se avea bine cu familia fetiţei.
În vreamea
aceasta, mama copilei o căuta înnebunită prin toată sala de festivităţi. Îi
întreba disperată pe toţi cunoscuţii şi necunoscuţii ce-i ieşeau în cale până
când o femeie din sat îi spune: Ce-mi dai ca să îţi spun unde e? Cu cât o
vinzi?
- Hai, fă, Leano!
Eu mă chinui să dau de fată şi ţie îţi arde de glume? În sfârşit aflase că e la
bufet. Tot timpul cât o căutase îi fiersese sângele în vene, fusese agitată, nu
ştiuse ce să facă, unde să se mai ducă, neliniştea o cuprinsese cu totul şi
avea tot felul de gânduri negre. Descoperirea profundă a instinctului matern la
primul copil o uimea pe mama tânără. Simţea în acelaşi timp o dragoste intensă
pentru fetiţa rătăcită, dar şi enervare pentru că îi scăpase de sub control. Se
întreba unde poate fi? Cu cine? O fi luat-o cineva în îmbulzeală? Se afla
într-o mare de incertitudini, însă iată! Furtuna se risipeşte prin două
cuvinte: La bufet! Dar asta nu înseamnă că totul e în regulă, aleargă iute să
vadă dacă fata era într-adevăr acolo. În îmbulzeală zări o fetiţă în rochiţă
albă, era aşezată cu spatele un pic mai deoparte de masa unor străini, dar
astfel încât o puteau admira cu toţii. Chiar i se părea că acei străini blonzi,
cu ochi albaştri şi dialect ciudat discutau şi glumeau pe seama fetiţei ei.
Totul se petrecu într-o secundă urmată de un moment de agitaţie, dar se linişti
din nou. Lângă scaunul fetei, în picioare , un profil de bărbat înalt, uscăţiv,
cu nasul cârn- nea Tudor Poştarul. Părea îngerul păzitor al copilului ei .
Curând nea Tudor
i-a dat mamei fetiţa în primire şi i-a explicat cum pe lipoveni îi bătea gândul
să o adopte pe micuţă dacă nu avea părinţi. S-au făcut prezentările şi inima
tinerei mămici era plină de mândrie şi dragoste la laudele străinilor care erau
într-adevăr prietenoşi. Mama a sărit imediat la gâtul bunicii şi mai târziu a
spus cu glas nevinovat că dorea o prăjitură.Dar o amânaseră pentru altă dată, se întâmplaseră destule acum. Spectacolul începuse de mult, dar totuşi o luă de mână cât de strâns putu şi merseră în sala de cultură, desigur după mii de mulţumiri către nea Tudor Poştarul care avea s-o numească de-acum încolo pe fetiţă: Lipoveanca.
No comments:
Post a Comment