Mitologia eului

•      Cine eşti?
•      Eu.
•      Care eu?
•      Tu.
•      Care tu?
•      Tu cel ce mă întrebi.
•      Dar nu e posibil să fii eu! Suntem doi eu?
•      Nu . Suntem unul şi acelaşi, numai că de ceva vreme te-am pierdut şi te tot căutam.
•      Ei bine, acum m-ai găsit!
•      Încă nu. Nu eşti tu eu pe care îl căutam…

“Mama put my gun in the ground

 I cann’t shout them anymore”

Mâine e ziua de naştere a îngerului blond cu ochi albalştri.

-         Ia spune, puiul mamei, ce cadou îţi doreşti de ziua ta?

-         Un pistol.

-         Un pistol de jucărie din cele cu luminiţe pe care le-am văzut săptămâna trecută în vitrină?

-         Nu , mami. Vreau un pistol adevărat.

-         Ei va trebui să mai aştepţi până vei creşte. Dar ce vrei tu să faci cu un pistol adevărat?

-         Să împuşc toţi oamenii din lume.

-         O, Doamne! Dar de ce dragul meu?

-         Pentru a ucide ura din ei. Voi folosi cartuşe încărcate cu iubire.

Strainii sunt frumosi

         Strangers are beautiful

     

O doamnă în vârstă, probabil ieşită de curând la pensie, îşi învaţă nepoţelul să meargă. Ce poate fi mai frumos de atât?

Ochii ei plini de expresivitate sclipesc de fericirea de a  fi bunică. Are o faţă osoasă şi riguroasă care exprimă o vitalitate de persoană atentă la nutriţie. Stă turceşte pe iarba verde a unui parc semipopulat.    

Îşi ţine nepotul de mână ajutându-l cu răbdare şi grijă să se plimbe în jurul ei legănat cu pas de pinguin. Mititelul nu ştie să vorbească, însă fiecare zgomot, fiecare ţipăt al vreunui copil ce aleargă disperat după minge îi atrage atenţia. Face ochii mari moşteniţi întrucâtva de la bunica, dar fizionomia plăpândă vădeşte şi trăsături străine de gena ei. Atâta atenţie coagulată într-un singur punct îl face să se clatine uşor, îşi pierde echilibrul, dar mâna bunicii e ca firul de rezervă al păianjenului. Privirea micuţului se opreşte asupra firelor de iarbă. Diversitatea şi culorile intense reprezintă centre de interes pentru el. Va rămâne cu privirea aţintită în jos până va tresări auzind un nou râs zglobiu, strigăt de copil sau vorba trecătorilor.

Bunica îl contemplă plină de admiraţie. E nepotul ei. Se citeşte pe chipul ei că nu a ieşit demult la pensie pentru că păstrează încă încordarea unui loc de muncă extrem de solicitant. Nepoţelul nu l-a mai văzut de foarte mult timp, iar ieşirea de azi e o escapadă, un refugiu. Un moment bunică-nepot de o puritate angelică. Ea ştie cum să se comporte cu el, a crescut la rândul ei copii, dar are emoţii. Siguranţă şi nelinişte. Se suceşte blând să nu-l bruscheze , apoi scoate un măr roşu mare. Îi propune micuţului să-l mănânce împreună. El nu-i răspunde pentru că nu ştie, dar ochii îi sclipesc de poftă şi până să apuce să ia o îmbucătură suceşte capul după claxonul unei biciclete..

Stejarul secular, gigantul a cărui coroană îi ocroteşte de un soare mult prea puternic e înduioşat, iar bunica îţi învaţă nepotul să meargă pe iarbă, nu pe asfalt… Pentru ei timpul stă pe loc, doar trecătorii nepăsători se scurg prea plini de ale lor.

    

 Un bătrânel cu eşarfă legată la frunte, în trening gri, aleargă. E uscăţiv la trup, dar plin de ambiţie. Cei firavi ascund o forţă nebănuită. Are hand-freeurile în urechi şi aleargă poate mai bine şi mai mult ca alţii. E concentrat pe ceea ce face , nu se lasă afectat de ce ar putea spune lumea din jur. Are riduri şi fruntea încreţită de griji se înseninează în ritmul trapului. E destindere pentru el, nepăsător la singurătatea lui pe aleea îmbătrânită îşi savurează momentul din plin. Simte cum absoarbe energia din mijlocul naturii, al arborilor ce îl depăşesc în vârstă. Sănătatea o prinde din zbor din tinereţea celor din jur. Sfidează orice privire cu demnitate ,curaj şi indiferenţă. Omu’ e în lumea lui, îşi vede de treaba lui şi e fericit… E un bătrânel frumos.

Strangers are freaky

Înalt ,bronzat, blond. Corp superb. Pantaloni mult prea scurţi pentru un băiat şi mulaţi pe deasupra. O fi gay…

Deschide poarta cu o atitudine leneşă şi cu o faţă nedormită încercând chiar şi aşa să pară mare şi tare. Ea e îmbrăcată comod cu un hanorac roz şi pantaloni gri de trening lărguţi şi papuci pufoşi. Îşi conduce prietena la staţie. El arată ca un monstru: e plin ochi de tatuaje cam pitic şi cu atât mai micşorat de desenele de pe gât, abdomen, pectorali, mâini picioare. Nu a iertat nimic în partea din faţă şi profil, spatele din fericire nu l-am văzut. Ce binecuvântare!

Cu atât de multe tatuaje, lookul de băiat rău , şmecher sau cum s-o fi numind îşi cam pierduse din farmec. Cu bermuzi scurţi roşii, şlapi negri şi cotul rezemat de poartă în cea mai leneşă postură pe care am văzut-o vreodată îşi strigă prietena autoritar. Îi face semne să se grăbească în curte. Omul acela chiar nu-şi dă seama că atât de multe tatuaje nu-l fac mai special, ci doar mai hilar. Ea l-a ascultat placid. Mi-e milă de cel cu pielea încrestată. În lenevia lui nervoasă ochii erau trişti, iar tatuajele nu aveau puterea să-i aducă fericirea.

Acum voi vorbi despre o mulţime. Ei nu ne sunt străini. Îi cunoaştem cu toţii pe ipocriţii fiţoşi de la pietre cărora le-a îngheţat funduleţul  pentru că e toamnă şi s-au mutat în mall. Acolo e patria lor. Umblă ca oile bezmetice de acolo-acolo fără să ştie ce caută. La vânătoare de reduceri? Li se citeşte dispreţul pe faţă, fie că au buzunarul plin sau gol. Se dispreţuiesc între ei cu aceeaşi îndârjire cu care practică indiferenţa şi egocentrismul. Toţi vor să se îmbrace la modă, toţi vor haine de firmă, dar pur şi simplu unora chiar nu le stă bine constituind o nouă formă de poluare vizuală .Alţii arată bine, dar sunt prea serie, le e ştirbită personalitatea ce se simte sufocată în acele haine “la modă” care âi sugrumă la propriu. Fiecare se crede tare pentru felul cum arată, dar sunt atât de goi în nefiinţa lor pentru că nu se urmează pe ei nici gustul lor, inima lor, instinctul lor. Fiţoşenii ambulante, ambalaje… mă sperie atâta goliciune, e mai rău ca în filmele porno sau nuduri, în nuduri măcar figura pictată arată că este plină pe interior, pe cand ei… 

Critica de teatru

Omul –Perna
Teatrul Maria Filotti, Braila

Pentru ca urmeaza sa spun lucruri nu prea placute, voi incepe prin a-mi manifesta admiratia pentru tot ce tine de prezentare (decor, lumini, sunet,prezenta scenica, costume <sau mai bine spus lipsa costumelor>, coregrafie). Din punct de vedere tehnic totul a fost impecabil ».

Marea mea problema este „mesajul”, povestea acestei piese; trebuie sa recunosc ca mi-a dat sah-mat la inteligenta. Am mai vazut piese de teatru contemporane ( Oameni ai nimanui) , sunt oarecum familiarizata cu acest tip nou de a pune in scena realitatea si a o transmite „descoperita” spectatorilor.

Usor musical. Coregrafie buna. Aceeasi miscare browniana a personajelor. Acelasi „haos” dirijat. Aceleasi tipete , tipete care ne apartin fie ca vrem sa recunoastem sau nu. Vocea prezentatorului , a dirijorului. Insa,  daca in „Oameni ai nimanui” mesajul era clar: opriti emigrarile, opriti-i de la a-si distruge vietile! In „Omul-Perna” povestea este de-a dreptul problematica: ti se da un punct de plecare, un motto (cantecul de la inceput „Intr-un orasel, traia un baietel, atarnau, atarnau hainele pe el…), apoi o completare, o contemplare, se neaga continuarea, se fac supozitii ( tipic unei anchete de politie pana la urma) , se reia inceputul , se recofirma completarea si actiunea merge mai departe intr-un zigzag cu „mers de rac” , se face un pas inainte  si doi inapoi.

Piesa aceasta e supraincarcata cu motive, teme si subintelesuri, dandu-ti de multe ori iluzia ca stii despre ce e vorba. Spre fericirea mea , inca am reusit sa anticipez  anumite fapte ca uciderea copiilor de catre fratele bolnav sau caracterul influientator al povestilor. Daca tot sunt la tema ansamblu voi aduga ca regizorul a facut un joc de apropiere –departare usor obositor si sugestiv. Interferenta fragmentelor din stirile de la ora 5 cu actiunea propriu-zisa si patrunderea in lumea povestilor lugubre ca si coborarea in trecut, revenirea la prezent si reintoarcerea la poveste dau un dinamism aparte piesei nelasand spectatorul sa se plictiseasca. Regizorul acesta merita apreciat pentru cunoasterea atat de amanuntita a realitatii contemporane. El stie ca suntem grabiti, stie ca ne grabim chiar daca avem timp, stie ca acelasi lucru repetat ne plictiseste, asa ca imbina scenele intr-un mod jucaus ,iar pentru cei care chiar nu rezista 2h exista baletul din custi, ale carui miscari sunt in rezonanta cu tot ce se intampla pe scena. Ca veni vorba de balet, ma gandesc ca ei au avut cel mai greu rol , deoarece n-au parasit scena o secunda they were always there, ei au fost foarte vigilenti si coordonati, amintind de  corul grecesc din teatrul din antichitate , rolul lor e mult mai amplu ei sunt ca undele unei cutii de rezonanta , ei amplifica si dau universalitate actiunii de pe scena . E un decor viu ce uimeste prin modernitate. Aspectul de ceata ce se misca simultan incearca poate o critica asupra anularii personalitatii, asupra copierii, asupra imitarii celor cativa care chipurile sunt „cool” , ei sunt puternici doar prin cei care-i admira.

Motive:

1. Crimele prezentate la stiri. Se face spectacol din lumea „faradelegilor”. Iar prin actiune se sugereaza ca oamenii uneori fac lucruri groaznice doar pentru ca au vazut pe altii facandu-le la tv.
2. Inselaciunea. Lipsa de incredere. In piesa aceasta nimic nu e ceea ce pare. „Sarmanul Dionis” al lui Eminescu e mic copil in ceea ce priveste greutatea urmaririi . Daca la Eminescu pendulai intre vis si realitate, aici se intrepatrunde povestea cu realitatea; nu mai stii care e povestea si care e realitatea, mai mult decat atat nu-ti poti da seama daca povestea e inspirata din realitate sau realitatea din poveste.

Chiar si personajele se dovedesc ceea ce nu pareau a fi.

Ex: scriitorul blajin= criminal

     Politistii idioti de la inceput, spre sfarsit par oameni seriosi, sensibili, cu garda jos, care renuntand la ipocrizie sunt mai putin „idioti” .              

3.      Caracteristica principala comuna a personajelor este faptul ca sunt               marcate de adanci sechele ale unei copilarii nefericite. Sunt niste oameni tristi, distrusi, care nu pot trece mai departe, se agata de himere, de imagini false. Ei sunt iremediabil victimele propriilor drame; ipocrizia absurda cedeaza in fata jocurilor psihologice pe care si le aplica reciproc si ramane „distrusul” macinat de refuzul de a nu-l fi ascultat la timp pe „Omul-Perna”. Omul –perna este sinonim cu demonul sinuciderii, a scaparii, a evadarii dintr-o realitate groaznica si insuportabila. Pana la urma toti suntem rezultatul a ceea ce ni s-a intamplat in copilarie si nu numai.

4. Psihopatul. Mai mult sau mai putin atat fratele scriitorului cat si scriitorul impreuna cu detectivul si politaiul sunt in anumite privinte psihopati. Au obsesii, drame, sufera de boli incurabile ale mintii si inimii.
5. Relatia dintre frati. E una atipica, usor bolnavicioasa. O dragoste ciudata , daca se poate numi asa, bazata totusi pe iluzia protectoratului.
6. Comunismul (Totalitarismul cu tot ce inseamna el) se dovedeste in final a fi nu trecut , ci contemporan. Un totalitarism imbracat in haine democratice. E ceea ce suntem, ceea ce am fost sau ceea ce vom fi…

Incercari de concluzii:

  De vreme ce oamenii fac ceea ce citesc, se sugereaza in final prin faprul ca povestirile lugubre vor fi scoase peste 50 ani, ca ele reprezinta un fel de cutie a Pandorei ce a fost deschisa de curand si ca tot ce se prezinta  la stiri s-a intamplat din cauza povestirilor .

  Pe de alta parte e refuzul oamenilor de accepta raul cu care au avut de a face si neputinta de a ierta. Singura cu zambet pe buze e presupusa fetita Iisus (surdomuta), cea care iarta.

  Se face referire la haosul epocii de tranzitie prin care trecem: absurdul si tragi-comicul se imbina. E o strigare catre trezire: „Braila, trezeste-te!” spunea prezentatoarea

  Tema Omului-Perna  imi da de gandit. Acesta e cand bun , cand rau. Oricum ar fi, nu e corect nici ca un copil sa se sinucida, dar nici sa fie distrus. Ceea ce e corect nu se intampla: pedepsirea adevaratilor criminali. Omul-Perna este o justificare pentru un non-sens , moartea copiilor, el e singurul ce ofera speranta, o umbra de lumina in negrul lumii create.

  

Pentru ca imi e greu sa aleg

-urme de destine pe cerul senin si pufosenii muntoase deasupra Măcinului

   Citeam "Istoria romanțată a unui safari" si nu imi dădeam seama cine pe cine citeste. Mai mult decat cartea in sine, era o poveste simpla cu o fata visătoare stând pe malul îdunării alintată de soare si excitată de brizele reci ce-i pătrundeau cămasa inflorată. Visa la Africa si isi imagina desertul privind intinderea de apa si verdeata improscata  salbatic in cele mai neasteptate unghere. Lemnele crude au un miros simfonic de care poti deveni rapid dependent. 10 mintute de tras pe nas aroma verdeluipipaind grijuliu fiecare aschie a crengutei rupte. O incercare nereusita de distrugere a unui musuroi si iarba ce poate sau nu sa fi salas capuselor.

   Astazi s-au intamplat atat de multe:povestiri de bunica, plimbari prin sat, vânare de flori si fotografiere de stânjeniei. Ea nu a trăit printre aceste lucruri decat material, căci simtirea toată ii era de mult plecata in Africa. Din cand in cand o apuca dorul plecatului si al exploratului, ce treaba au ei cu toate astea?Mamaia o sfătuieste să-si strângă banii pentru facultate cand ea vrea sa calatoreasca... sa cunoasca alte lumi pe care nici macar nu le considera straine ci parti integrante ale ei.