Swann, În căutarea timpului pierdut - Marcel Proust

    E una dintre cărțile pe care am citit-o din soiul acela orgolios de curiozitate care te determină să citești o carte doar pentru că s-a făcut prea mare vâlvă pe seama ei și vrei să te convingi  de ce.

    Nu e o carte rea mai ales pentru cei care au o cât de mică pasiune pentru psihologie. S-au făcut o seamă de confuzii din cauza neatenției lui Proust în a folosi anumiți termeni ai neuroștiinței. Memoria involuntară nu este exact ceea ce exemplifică autorul francez prin vestitul moment al gustării ceaiului și brioșei. Am putea spune doar că scrierea romanului a fost declanșată de un asemenea moment pe care l-a sondat la maximum. În schimb scenele în care sunt comparate diferite percepții determinate de memoria afectivă au o savoare aparte, deoarece îi demonstrează cititorului cât de ușor se poate înșela în receptarea lui ontică. 

    Adeseori, încearcă să demonstreze că tot ceea ce are farmec pentru noi sau ceea ce ne trezește o pasiune înflăcărată se datorează imaginației noastre. Mesajul pare să fie: realul e fad, anost, noi suntem cei care îl îmbogățim afectiv cu imaginația noastră și mai ales prin intermediul culturii. De pildă, naratorul copil fiind la Combray realizează că peisajele descrise de Bergotte vor avea întotdeauna pentru el acel je ne sais quoi  față de cele pe care nu le-a perceput mai întâi prin imaginație, prin intermediul scriitorului favorit. De asemenea, el se îndrăgostește de fata domnului Swann doar pentru că aude că se plimbă cu același Bergotte, iar apoi când o cunoaște în realitate , el o iubește pe cea din imaginația lui suprapusă ființei reale, îi e cu neputință să se gândească la ea în alt mod decât la acea Gilberte Swann. Deși sunt prieteni de joacă, el aproape că preferă să fie în lipsa ei pentru a o putea contempla după cum dorește el, adică iubind-o.

    Dar, în economia cărții, cele mai multe pagini le ocupă pasiunea lui Swann pentru Odette de Crecy, viitoarea doamnă Swann. Este prezentat minuțios procesul de idealizare și normalizare subliniindu-se de fiecare dată efectele subiectivității și atașării de propria "imaginată". La început i se pare urâtă, apoi o asociază cu o frescă din Sandro Botticelli și începe să i se pară fermecătoare. Multă vreme relația lor se va consuma ca amintire a fericitelor prime clipe, după care începe îndoiala, vânarea unui adevăr crud pe care îl refuză și nu în ultimul rând sfâșietoarea luptă de a o coborî de pe postamentul iubirii. Totuși, va continua să o iubească. Afectivul învinge orice rațiune. 

   Astfel, înțelegem foarte clar sursa de inspiratie al lui Camil Petrescu din "Ultima noapte..." , relația dintre Ștefan și Ella respectă același șablon întrucâtva, dar e mai ambiguă și protagonistul reușește să rupă cercul autosugestiei.

Despre Legrandin, un oarecare profesor de pian:

"Nu putea ști, cel puțin prin el însuși, că este și el un snob, de vreme ce nu cunoaștem totdeauna decât pasiunile celorlalți, iar tot ceea ce ajungem să știm despre ale noastre nu am putut afla decât de la ei. "

 Despre femeie:

"Ea nici nu există, izolată, separată și formulată în minte, ca scop urmărit de tine când te apropii de o femeie, ca pricină a tulburării prealabile pe care o simți. Abia când te gândești la ea ca la o plăcere pe care o vei avea; mai curând o numești farmecul unei femei anume; căci nu te gândești la tine gândindu-te doar cum să ieși din tine"

Cugetare:

"Și chiar de mi s-ar fi ivit în față, aș fi îndrăznit oare să-i vorbesc? Mi se părea că ea m-ar fi socotit nebun;(...) nu mai credeam adevărate, în afara propriei mele simțiri, dorințele cărora le dădeam trup în timpul acestor plimbări care nu se realizau. Nu-mi apăreau decât ca născocirile pur subiective, neputincioase, iluzorii, ale temperamentului meu. Nu mai aveau nici o legătură cu natura, cu realitatea, care din acea clipă pierdea orice farmec și orice semnificație, nemafiind, pentru viața mea, decât un cadru convențional, așa cum este ficțiunea unui roman vagonul pe bancheta căruia stă călătorul ce-l citește spre a-și omorî timpul."

   

  Irina Mavrodin spune că realul există pentru Proust doar în măsura în care îl retrăiește și așa este, din interiorul cărții, dar dacă ridicăm un pic privirea spre autor: ce face el? Propune mai multe realități care se demontează și completează reciproc, oare nu poate omul ieși din cercul realității pe care o trăiește?
    Eu cred că acesta este mesajul lui Proust, să avem mereu perspectiva autorului!

despre memoria involuntara

 despre memoria afectivă

Aprilie spulberat de Ismail Kadare

Este un roman modern ce evocă o lume a absurdului îmbrăcată în hainele tradiționalului.

    Actiunea se desfăsoară pe două planuri:

Ghiorgu- locuitor al Platoului ucide pentru a-si răzbuna fratele respectând GJAKMARRJE ( obicei albanez prin care orice atingere adusă onoarei unei familii este plătită cu sângele ofensatorului sau al rudelor acestuia)

Perspectiva naratorului este " împreună cu" 

   Ghiorgu are probleme grave de constiintă, dar mai mult decât atât ajunge să pună sub îndoială preceptele kanun-ului (cod nescris de legi după care albanezii îsi ghidează existenta). El reuseste să spargă cercul vicios al societătii în care trăieste prin cugetările sale. Se desprinde educatie, de traditie, de părinti si are încerzări de a gândi cu propriul cap, încercări pe care el însusi si le reprimă. Fascinant este că pe măsură ce i se apropie sorocul ( luna de răgaz se termină, prin urmare gjakmarrje se va relua, apare tot mai clară perspectiva mortii) devine din ce în ce mai liber în gândire, iar moartea îi survine ,paradoxal, tocmai din această libertate pe care si-a asumat-o : si-a urmat chemările  lăuntrice iesind din prudenta de a respecta legile kanun-ului.

    Are o atractie androginică fată de Diana, sotia lui Besian Vops- scriitorul-.

Cuplul Vops vine în luna de miere pe Platou (zona muntoasă a Albaniei, în Nord)pentru că Basian scrisese foarte mult despre această zonă, despre locuitorii ei, în special despre influienta kanun-ului. Dar cărtile sale erau receptate ca fantezie, de aceea merge la fata locului pentru a explora si a se convinge.

    La început, totul pare un experiment frumos,  însă apropierea sângelui le probează tăria , descoperă că oamenii de la câmpie nu pot suporta vitregiile muntelui. Sotia lui, Diana, manifestă aceeasi atractie androginică pentru Ghiorgu. Desi nu se cunosc decât din priviri ard de dorinta de a se revedea după prima întâlnire. Lucrul pare imposibil de vreme ce Ghiorgu urmează să moară. Asteptarea si speranta sunt stări ce îi mistuie concomitent.
    Diana se schimbă radical- aproape că moare sau mai bine zis este atinsă de gheara mortii. Odată ce intră în Turnul de veghe(loc în care se adăposteau criminalii din gjakmarraje , dacă ieseau se aflau sub pericolul de a fi omorâti la rândul lor de către o rudă a victimei) viata Dianei se usucă, nu se stie ce a văzut acolo, ce i s-a întămplat cert este că o transformă într-un soi de victimă a vreunui vampir.
   Besian, desi scriitor, nu comunică aproape deloc. Toate dialogurile serioase pe care ar fi trebuit să le poarte cu sotia rămân în sine încercând să rezolve enigma transformării ei si trecând de la stări de gelozie la duiosie. În cele din urmă pare să înteleagă distrugerea sipritului Dianei ca pe o ofrandă cerută de kanun pentru scrierile sale.
    Diana - frumoasă, blondă/ castanie cu ochi tulburători- pare o zână pentru munteni care sunt de-a dreptul vrăjiti de prezenta feminină.
   Finalul este deschis . Se sugerează moartea lui Ghiorgu si plecare celor doi tineri căsătoriti de pe Platou cu sulita gjakmarrjei înfiptă în suflet.

Romanul este o parabolă a literaturii absurde pentru regimurile totalitare. Autorul sustine aspectul democratic al vechiului cod cutumiar albanez în comparatie cu sistemul juridic comunist.