Umanizare/ Dezumanizare

La 20 de ani, sunt doar un copil care suferă când vede alți copii lipsiți de semnul suprem al dragostei, atenția. 

Ori bunica ce umblă cu degetul pe telefon și se răstește cu violență la nepotul care îi scutură creanga de  deasupra băncii cu speranța vagă că va reuși să creeze un pic de interes bunicii lui  sau mama care nu-și vede fetița care face rotocoale zglobii în jurul ei încercând să-i spună ceva femeii cu căști în urechi și care nu reacționează decât cu un rece "ce vrei?" după ce a fost trasă de picior aleg să iubească smartphone-urile. 

Dacă am face o statistică sau pur și simplu ne-am urmări activitatea într-o zi obișnuită, mulți am descoperi că touch-ul primește mult mai multe mângâieri din partea noastră decât cei dragi. Reacționăm cu un mai mare entuziasm la like-ul pe care l-am primit de la prietenul prietenului lui x, decât la zâmbetul inocent al unui trecător. Mai târziu, ne mirăm de ce sunt copiii noștri reci, de ce stau numai cu nasul în tabletă? De ce? Pentru că la rândul nostru atenția care li se cuvenea lor am acordat-o altui lucru sau activități.

Ortega Y Gasset descria fenomenul de îndrăgostire ca pe o etapă de atenție și una de manie. Ori totul în jur caută să ne capteze atenția, să ne câștige dragostea,

 Ceea ce trăim în ziua de azi este o îndrăgostire de gadget-uri. Le  acordăm mare parte din atenția noastră și le verificăm cu mai multă rigurozitate decât am verifica starea unui prieten bolnav. 

Atenția mai poate gravita în proporție mare și spre profesie. Suntem atât de absorbiți de ea, că nu mai vedem nimic în jur. De fapt, nimicul nu este important ci acel nimeni pe care nu-l vedem are de suferit.

Trăim într-adevăr într-o lume în care cel mai vânat lucru este atenția noastră: reclame, afișe uriașe, culori puternice, luminițe, zgomot, post-uri pe rețele de socializare, mesaje, articole, atâta informație ne așteaptă și ne incită, ca să nu mai vorbim de toți cei care vor să ne vândă ceva. Dar poate nu ne dăm seama că odată cu atenția acordată oferim și dragostea noastră. 

Creăm o legătură specială cu omul căruia îi acordăm atenție, atenția noastră contribuie la creșterea stimei de sine a respectivului și pentru că l-am ascultat, va fi acolo să ne asculte, poate nu cu disponibilitatea unui i-phone, dar cu o îmbrățișare și o căldură reală, palpabilă. I-phone-ul va fi și el acolo pentru noi, dar nu ne va oferi decât surogate de umanitate.

Oferim atenția noastră voluntară celui pe care îl iubim care poate fi: un smartphone, tabletă, laptop, televizor, mall, cărți, profesie, copii, familie, oameni, Dumnezeu. Niciunul dintre termenii enumerați nu reprezintă ceva rău de care să ne ferim atâta timp cât noi suntem cei care stabilim proporțiile. Oamenii iubesc...

Să nu-i lăsăm să uite că sunt oameni

„Importante sunt relațiile” a spus John Dryden, un important poet al clasicismului englez. Deși afirmația a fost făcută privind natura literaturii, nu putem spune că nu poate fi valabilă și asupra multor altor domenii, inclusiv asupra celui care ne ridică cele mai mari întrebări, viața. Oricât de anevoioase ar fi și greu de întreținut sau chiar început, relațiile sunt cele care ne definesc ca oameni, cele care ne ajută să cunoaștem oameni și să fim alături de ei. Un om nu este om până nu se află în legătură cu alt om.

Tinerii ascoriști, voluntari la spitalul de boli paliative „Sf. Nectarie”, se ocupă chiar cu a întreține umanitatea celor aflați pe patul de moarte. Nu sunt gesturi mari: câteva vizite, mici conversații, prietenii, uneori și câteva gustări, un ajutor pentru a lua masa, dar bătrânii se bucură cel mai mult de atenția pe care o primesc și de cele câteva vorbe schimbate sau rugăciuni ascultate.

Doamna Aurora- cea încântată că numele ei înseamnă răcoarea dimineții cu ochii albaștri senini, dar care se roagă să-i primească sfârșitul cât mai repede. Este sindromul  care au avut o viață foarte activă și care suferă cel mai mult de imobilizare, de a se simți poveri pentru cei din jurul lor, tocmai pentru că ei au dus cu bunătate poverile celor din jurul lor. Aceste gânduri negre s-au risipit într-o clipă când a început să ne sfătuiască să învățăm limbi străine. A urmat un moment magic. Doamna aceea mititică ce stătea ca un copilaș în pat începe să ne vorbească în germană și engleză cu o energie extraordinară. Studenții la limbi străine i-au răspuns numaidecât, iar vioiciunea bătrânei a sporit și mai mult.

Domnul Marian, noul vecin de pat al D-lui Teodor, în ciuda reticenței de la început, s-a deschis pe parcurs și ne-a fermecat cu povestea fascinantă a vieții sale. Totul a început de la Sudoku, ocupația preferată a acestui domn și s-a ajuns la aventurile unui extraordinar chelner la unul dintre cele mai vestite hoteluri din Europa, care „a furat” meseria de bucătar, care a ajutat la organizarea conferințelor Anei Aslan, care a legat prietenii cu japonezi și și-a deschis propriul restaurant și firmă de catering. Oamenii apelau la el pentru gustul extraordinar al mâncării, iar pasiunea sa extraordinară s-a vădit și din rețetele descrise și promisiunea de a ne mai împărtăși și altele.

În acest timp, Domnul Teodor, care de altfel este bătrânul cu sufletul cel mai tânăr pe care l-am cunoscut, se simțea foarte rău din cauza tensiunii, dar asculta plăpând povestea, ținănând mâna pe mâna unei voluntare și așteptând senin să vină asistenta cu tratamentul.

Sunt doar câțiva oameni extraordinari, care pe patul de moarte se bucură de aceste mici momente de relaționare, dar și mai mult se bucură voluntarii care pleacă de fiecare dată mai bogați cu o poveste, cu o fărâmă de umanitate împărtășită. Cu ajutorul lui Dumnezeu, se întâmplă toate: cu o rugăciune se începe, cu o rugăciune se încheie și la mijloc e rugăciune vie: aproapele lângă aproape.

Primele iubiri- Dragostea cea veche îți șoptește la ureche

În toamna aceasta (pe data de14 octombrie 2015 la The Art of Living Galery) am participat la lansarea Aurorei Liiceanu supranumită "Sheherezadă a psihologiei". Cu ocazia Dragobetelor, vă voi propune o lectură. În "Primele iubiri- dragostea cea veche ne șoptește la ureche", Aurora Liiceanu reușește să lege operele autorilor de biografia lor găsind ca formă de expresie așa-zisul mit al primei iubiri și ajungând să creeze o nouă poveste din îmbinarea celor două.

Aceste povestioare amoroase sunt menite să expliciteze diferite teorii din domeniul psihologiei, Aurora având talentul de a descătușa psihologia de dogma teoriei. S-au tot pus întrebări în legătură cu dragostea de demult și cea de acum: de ce ne este mai greu să ne îndrăgostim, să iubim până la sfârșitul vieții? Răspunsul a fost citat de la un domn cu o căsnicie de peste 50 de ani: "Pe vremuri dădeam mult și nu ceream nimic. Acum nu mai dăm nimic și cerem totul." Ne atașăm de cei care răspund nevoilor noastre la un moment dat, fapt observat încă din Antichitate. În "Eneida" lui Vergiliu, Junona și Venus, cele două zeițe, discută despre modul în care îi pot face pe muritori să se îndrăgostească: să pornească o furtună, iar cei doi, Eneas și Dido, se vor adăposti în aceeași peșteră. Mai simplu de atât nici că se poate, iubirea se naște din confruntarea împreună a pericolului, din suplinirea nevoii de a fi împreună, de a avea un tovarăș. 

Cât despre prima iubire, motivul pentru care nu se uită niciodată este că nu are termen de comparatie. Tot ce vom trăi după prima iubire se va raporta la acest unic prim fenomen care ne-a scos din noi. Din câmpul semantic al iubirii distingem prieteșugul, dragostea, dragul, îndrăgirea, atașamentul, îndrăgostirea ca un soi de imbecilizare. Chiar se întreba Cristian Teodorescu: cine și-ar dori să se îndrăgostească? Să devină atât de prost?

Prieteniile dintre două fete sau dintre doi băieți sunt doar o inițiere pentru a trece la sexul celălalt. Chiar și în prietenii apare gelozia. Astfel, ne pregătim printre cei asemnea nouă pentru a depăși frica de a ne apropia de sexul opus. 

Cartea studiază cazurile particulare de egocentrism: personajele lui Stendhal nu se îndrăgostesc niciodată de cineva, ele își iubesc doar proiecția lor. Un mister aparte este de ce un bărbat cu un eșec în dragoste va căuta femei asemănătoare. Sunt identificate de asemenea două tipuri antagonice: Gabriel Garcia Marquez "Un bărbat iubește o singură femeie în 1000 de moduri" și Ion Barbu "Femeile mă atrag în diversitatea lor" 

Aurora Liiceanu mărturisește că a început să lucreze la carte pornind de la câteva întrebări și a sfârșit cu și mai multe. Iubirea nu poate găsi răspuns, dar învățăm s-o trăim interogând-o. Dacă vreți să mai găsiți întrebări, "Primele iubiri sau Dragostea cea veche ne șoptește la ureche" ajută și vă oferă o lectură perfectă de Dragobete.

http://www.infoest.ro/stiri/literare/primele-iubiri-dragostea-veche-cheama-lectura-dragobete-autor-Georgiana-Tudor.htm

Una dintre pietrele mult grăitoare...

Clădirea veche, părăsită, dar atât de maiestuoasă din spatele primăriei si pe platforma căreia se adună tinerii chemați parcă de un glas tainic are o poveste ca toate celelalte pietre mult grăitoare ale Brăilei. Dacă reabilitarea unui astfel de monument nu este posibilă, măcar să ne îmbogătim cu povestea lui si a oamenilor pe care i-a găzduit de-a lungul timpului.

Denumire: Vila Spiru Dumitriu

Adresa: Bd. Independetei, nr. 1 A

„Lotul pe care este amplasată clădirea a apărut pe harta orasului în 1890, odată cu parcelarea terenului ocupat altădată de cimitirul Sf. Spiridon. Primul proprietar a fost inginerul Vasile Ignat, căruia i-a urmat armatorul Spiru I. Dumitriu mentionat ca atare în inventarele clădirilor din 1912 si 1930. Clădirea cu demisol, parter si etaj partial este ilustrativă pentru arhitectura rezidentială în stil national asigurând un loc ideal pentru contemplarea peisajului spre Dunăre si Muntii Măcinului.” (ne informează dr. Maria Stoica).

Despre armatorul grec, cel de-al doilea proprietar, am aflat de la dna Valeria Ursan că ar fi avut doi copii, un băiat si o fată. Se spune că băiatul era suspectat de o anume infractiune si a fugit în Germania, iar sora lui s-a măritat cu un procuror numit Pastia cu care a plecat de asemenea în străinătate, probabil tot Germania. Fata a rămas văduvă si a fost îngrijită până în ultima clipă de îngrijitoarea Julieta căreia i-a lăsat prin testament toate slepurile pe care stia că le detine tatăl său. Desigur, când slujnica a venit după revolutie să îsi ia în primire mostenirea nu a mai găsit nimic din ce scria în act. Dumitriu a mai avut un văr bun inginer, dar care nu a atentat niciodată la luarea în posesie a acestui imobil. Clar este că după 1990 o rudă a intentat proces si după lungi scandaluri în presa locală clădirea a fost retrocedată si vândută. Atât despre mostenire.

Dar după cum ne-au învătat anii comunismului, în România, o casă nu este întotdeauna locuită de proprietarii ei de drept, mai ales dacă este de amploarea Vilei Spiru. Nationalizată sau nu, casa a fost locuită de armtata de ocupație rusă până în 1952. Între 1948-1949 a găzduit Securitatea si acolo se adunau cocoseii de aur. 

Desi BNR a încercat să protejeze rezerva de aur a României de armata rusă transformând-o în monede de aur, iată că acum proprietarii de astfel de monede erau obligati să îi predea de bunăvoie sau erau urmăriti ajungând chiar la închisoare. Pentru a ne imagina cât de pervers lucrau securistii vom da exemplul unui evreu care a depus 100 de cocosei. Când i-a numărat securistul nu a găsit decât 99 si l-a acuzat de fraudă pe bietul evreu care, după ce i-a numărat si el, s-a dus acasă să îl caute pe cel pierdut. La întoarcere aduce moneda lipsă, dar la numărătoare ies 101. Evreul rămâne perplex, iar securistul i se adresează rece: „Du-te acasă si adu restul, dacă nu vrei să-i luăm noi”.

După 1952 casa a fost dată spre locuire. După 1990, s-a descoperit în zidul casei, în cea mai mică dintre camere, un seif plin cu cocosei de aur, rămas probabil de la securistii care îi adunau si si-i însuseau. Fiica celor care au locuit acolo s-a minunat multă vreme de faptul că, bebelus fiind, a avut pătutul exact sub seiful cu pricina.

Revenind la perioada comunistă, aproximativ în anii 1960 vila devine Clubul Tineretului apartinând de Casa Tineretului. Demisolul ajunge astfel să găzduiască discotecile, dansurile, distractia celor care acum se adună pe platforma acestei clădiri fără să stie că locul acela le-a fost cândva dedicat.

După revolutie, s-a deschis un restaurant intitulat sugestiv „La cocosul de aur”, al cărui proprietar a fost înstăritul tigan Gyuri Farcas. Interiorul era unul elegant, de culoarea piersicii, cu scaune tapitate si tot tacâmul. Acum a rămas doar culoarea aceea plăcută ce se decojeste după cum veti vedea în fotografiile trimise de dr. Maria Stoica. Mai departe, se spune că ar fi fost cazinou, bingo, iar spre 2000 chiar sală de internet caffe la demisol, după care a ajuns în starea în care o vedem si astăzi.

Ce e poveste si ce e adevăr nu mai contează... important este că acest mic palat are o viată ca orice om pe care e bine să o valorificăm, să n-o lăsăm să piară în anonimat. Poate, într-o zi nu prea îndepărtată, suflul oamenilor vechi se va uni cu cel al oamenilor de azi, iar trăinicia clădirii îsi va găsi o functionalitate. 

Multumesc tuturor celor care m-au ajutat în cercetare.

http://www.infoest.ro/stiri/in-obiectiv-braila/cladirile-brailei-istorie-prezent-autor-georgiana-tudor.htm#sthash.7F4WPStu.dpuf

Pietrele mult grăitoare

    Un oras îl cunosti după impresia pe care ti-o lasă oamenii si casele.

   Brăila e un oras bătrân. Pe stradă vezi doar copii foarte mici si bătrâni, tinerii care dau suflul unui oras sunt plecati la facultate, cei mai multi cu gândul de a nu se mai întoarce. 

    De la oamenii de acum nu poti afla foarte multe, sunt doar o umbră a celor de altădată si trăiesc cu nostalgie în anonimat, cei care ies în evidență cu proiecte aberante si înjositoare pentru viitoarea "capitală europeană" nu sunt reprezentativi. 

   Rămân, asadar, casele. Ei bine! Ignorând starea jalnică a majoritătii, clădirile vechi ale Brăilei sunt cele care rămân în memoria turistilor pentru că poartă în crăpăturile lor povestile nespuse ale unei alte lumi zugrăvite exemplar de Panait Istrati si Fănus Neagu. 

   

Necunoasterea universului întemnitat în crăpăturile zidurilor din Centrul Vechi si de pe bulevarde e sărăcie, pustietate, stepă sufletească. Numai privindu-le auzi strigătul povestilor din piatră care stau să se reverse peste cel vrednic să le primească. Cei doi scriitori brăileni ne-au creionat o lume magică de haiduci, hoti de cai, pescari, oameni cu suflet de aur care stiu să deslusească suflarea vântului si să o ducă mai departe, oameni curajosi în bunătate care au trăit autentic cu noblete ascultându-si inima. Pitorescul e domeniul lui Istrati, Misticul al lui Fănus Neagu. 

    Din Chira Chiralina, Codin, Kir Ianulea, Mos Anghel si Viata lui Adrian Zografi, se naste o Brăilă poznasă, un loc de bastină al inimilor năvalnice. Oamenii se chinuie să trăiască, dar nu uită să se bucure de viată, sunt romantici, se avântă în pasiuni puternice, au un sistem de valori în care patronează prietenia, strădutele mahalalei au acelasi farmec pe care îl are statiunea Lacul Sărat cu vindecările sale miraculoase. 

   Spiritul călător al autorului vede pretutindeni lumea prin ochiul Brăilei care rămâne în inima sa. Pe strădutele ei, de la salahori, brutari, soldati, cersetori, haiduci, hoti, criminali, pierde-vară si oameni cuminti a învătat tot ce se putea învăta. A coborât în abjectia umană si a revenit neatins, acesta e miracolul pe care i l-a oferit călirea în apele amestecate ale Dunării. 

    Îngerul a strigat, Frumosii nebuni ai marilor orase, Povestirile din Balcania o încarcă pe Brăila dintâi cu seva legendelor si a unui grai dunărean specific Bărăganului. Obiceiurile se contopesc într-un  delir al cuvântului ce apartine unor initiati care cunosc tainele locurilor, care se hrănesc din poveste, din imagine, din zvâcnirile unei inimi lăsată pradă farmecelor. Este o lume care  se transformă si trăieste în mit ca să supravietuiască reusind să se conserve astfel. 

   Brăila tuturor neamurilor, topos de confluentă al civilizatiilor balcanice, colectionând exemplare din toate zonele României, ajunge să fie un spatiu fără limită, un pământ al nimănui si al tuturor, al vechimii, al Dunării, al unei spiritualităti omogene hipersensibile la semnele nepătrunsului, fără granită între realitate si fictiune cu o bogătie a preaplinului, cu un orgoliu nesătios al supravietuirii. 

Casele au păstrat toată gloria romanelor si povestirilor, de ce nu ar face-o si oamenii?

- See more at:

x

Zi regală la Brăila

În ziua de 19, martie Brăila a fost onorată să îl aibă ca oaspete pe Principele Radu al României. 

În intervalul orar 15-18, Principele a vizitat Muzeul de Istorie - cauza venirii sale aici fiind adoptarea de către muzeu a numelui de Carol I -, C.N. Nicolae Bălcescu si Biblioteca Județeană "Panait Istrati". 

La colegiul național a adresat un frumos discurs motivațional tinerilor brăileni care au rămas profund impresionați de cuvintele încurajatoare si patriotice. A început prin a sublinia rolul familiei sociale, biologice și locale pentru dezvoltarea normală a fiecărui individ. Le-a pus o întrebare simplă: cine a inventat Google? Doi tineri în vârstă de doar 17 ani. Concluzia: fiecare poartă în el potențialul a ceea ce poate deveni, colosalul se poate naște de oriunde, iar distanța dintre vis si realitate nu e atât de mare precum pare. Calea de a diminua această discrepanță a fost expusă de către Principe adăugând că fiecare dintre noi trebuie să își descopere acel ceva măreț pe care să îl împlinească. 

În continuare, la Biblioteca Județeană a fost întâmpinat cu bucurie de către personal si un mic public. 

Fotografii îl asaltau de peste tot, dar Alteța Sa cu o modestie aparte primea cu interes informațiile despre biblioteca si despre Colecția Regală pregătită special pentru vizita Sa. A semnat cu răbdare toate cărțile sale aflate în posesia bibliotecii fiind uimit de dotarea acesteia cu materiale regale si scrieri vechi. 

Faptul că familia regală a avut dintotdeauna o relație bună cu copiii nu s-a dezmințit, deoarece 

Principele a glumit cu prichindeii adunați la Ludotecă încurajându-i în activitățile lor artistice si rugându-i să îi prezinte creațiile lor. 

Vizita a luat sfârșit cu un schimb de daruri între bibliotecă si Principe urmat de o fotografie de grup alături de însoțitorii săi: Primarul Brăilei Aurel Simionescu si Președintele Consiliului Județean Viorel Mortu.

Un ajutor pentru tineri, un ajutor pentru țară!

Pe 18-19 martie la Hotelul Traian a avut loc Târgul de joburi pentru tineri, organizat de Blocul National Sindical. Ce este acesta? Cea mai simplă cale de comunicare între piața muncii si elevi de peste 16 ani/ șomeri, dar mai ales toți cei ce vor să muncească.

Se oferă consiliere profesională, posibilitatea de a face cursuri de calificare si recalificare, inclusiv pentru cei care nu au luat Bac-ul, încurajându-i pe toți să își găsească un loc unde să își câștige pâinea în mod cinstit si eficient. Pe perioada cursului li se vor asigura bani de mâncare si transport în cazuri urgente. Practic, este vorba despre o interfață între tineri si universități, respectiv angajatori. De asemenea, urmarea unor cursuri la distanță devine facilă pentru cei interesați, iar consilierea juridică acordată va face ca fiecare angajat să își cunoască drepturile si să le folosească în avantajul său. Spre exemplu, tânărul va ști că nu trebuie să accepte să lucreze fără un contract individual de muncă ori fără carte de muncă și un fapt mai puțin cunoscut este acela că în momentul în care îți muți domiciliul pentru a lucra în alt oraș, ai dreptul la o suma oarecare de bani pentru a te putea instala în noua locație.

În cazul celor cu potențial de antreprenori, consilierii BNS se vor ocupa de formarea lor până în a-i ajuta să obțină fonduri europene nerambursabile astfel încât să pună bazele propriului IMM.

Chiar si cei care vor să plece în altă tară primesc asistenta necesară: cursuri de limbă si o informare minuțioasă cu privire la drepturile lor în noua țară si modul în care pot contribui pentru obținerea unei pensii, etc.

Nu în cele din urmă, cel mai util aspect pare a fi programul de ucenicie. Mulți termină o facultate cu master, licență , poate si doctorat si nu lucrează în domeniul pe care l-au studiat pentru că angajatorul le solicită cei "doi ani de experiență" obligatorii. Prin acest program, absolventul va putea propune angajatorului un contract de ucenicie care presupune decontarea salariului angajatului din fondurile Casei de Asigurări. Astfel, ambii vor avea de câștigat, tânărul se formează si își acumulează prețioșii ani de experiență, iar cel care l-a angajat va avea o mână de om în plus pe care nu este nevoit să o plătească.

Toate aceste servicii sunt gratuite, deoarece sunt finanțate de fondurile europene. 

Acestea sunt mesajele pe care le-a transmis președintele BNS, Dumitru Costin, tinerilor brăileni cu ocazia conferințelor. Dorința lui cea mai ardentă a fost aceea de a-i asigura că au un sprijin pentru când vor fi nevoiți să își câștige singuri traiul.

La târg au participat toate firmele si instituțiile din Brăila cu locuri disponibile pentru angajare, inclusiv investitorul străin Yazaki. Primarul Aurel Simionescu a subliniat faptul că noua companie japoneză este dispusă să își școlească singură angajații în cursuri de pregătire de câte trei luni prin țară, dar că s-au lovit de reticenta tinerilor de a pleca din oraș, tot el i-a încurajat spre schimbare si implicare.

Au fost prezentate si ofertele de voluntariat care fac deosebirea la un CV din partea Asociației Proilavia si Prodemocrația Brăila. Tinerii pot beneficia de asistență și informare fie la sediul BNS Brăila de la Liceul de chimie, fie înscriindu-se pe platforma online www.garantiitineri.ro. 
infoest

Un om între oameni( Partea a II-a)

       Fire idealistă, la început a fost dezamăgit, dar pe parcurs a descoperit bucuriile meseriei în care s-a implicat trup și suflet, profesor în cercetare militară. Memoriile la care, de altfel, lucrează, găzduiesc desfășurarea celor 42 de ani de muncă în slujba Armatei Române. Faptul că a fost un profesor excepțional reiese din mărturiile numeroșilor elevi care i-au trecut prin mână și care au ajuns oameni adevărați. Ce îți poți dori mai mult ca profesor decât să îl auzi pe Generalul cu 4 stele spunând:"Domnule profesor, la fiecare steluță pe care am obținut-o se află contribuția dumneavoastră."
     Porecla sa a fost "Masculul" de la îndemnul cu care își corija studenții: "Fii, măi, mascul, nu mârlan!"

infoest

    I-a avut colegi pe profesorii săi la Sibiu, iar dragostea studenților, cu care nu era deloc indulgent, s-a manifestat în diverse feluri atrăgând invidii nefondate asupra sa. Majoritatea elevilor săi gândindu-se la anii formării lor, îl menționează cu respect și entuziasm pe colonelul Costică Gavrilă ca pe un părinte.

   L-am întrebat despre eșecuri, acestea țin de sănătate. Perfecționist, nicicând nu a urmărit succesul, totuși realizările sale dovedesc că l-a obținut. Mândru este de toți copiii săi, naturali și de la școală. Pe proprii copii i-a învățat să muncească, să obțină totul pe cont propriu, la fel cum învățase și el de la părinții săi "Uitați-vă la mine și la mama voastră (învățătoare de mare calibru), dacă vreți să obțineți ceva, munciți să ajungeți ca noi!"Fiul a urmat o carieră în Armată Română la fel ca tatăl, depășindu-i cu mult funcția, iar fata lucrează la SRI.

    Odată retras la Brăila, a înființat cercetășia pe care a vrut-o o școală de educație civică și patriotism, dar s-a lovit de reticența și indiferența celor mulți nereușind să atingă nivelul dorit. Totuși, a condus și îndrumat sute de copii prin toată țara și în străinătate nu atât pentru recreere, cât pentru învățare practică.

       A doua oară ce ar face? S-ar implica și mai mult, deși sub o privire retrospectivă pare că a făcut imposibilul.

       Pentru rezumarea personalității sale sunt suficiente cele mărturisite de el în timpul interviului.

„Mi-am făcut din profesie un cult fiind ofiţer cercetaş militar. Educaţia este filozofia vieţii mele, sunt convins că o comunitate educată e cultă şi prosperă. Iubesc natura şi caut să o cunosc cât mai mult. Sunt un dac şi studiez dacologia, care este evanghelia poporului meu. Sunt mândru de ţara mea".
„Mă dezgustă tot ceea ce derapează de la o conduită decentă. Acest lucru înseamnă pentru mine ineducaţie. Detest minciuna şi oamenii care se folosesc de ea pentru a-şi atinge scopurile. Nu-mi plac oamenii care nu ştiu pentru ce trăiesc şi ce vor de la viaţă."

Un om între oameni (Partea I)

infoest

     Se culeseseră viile și floarea soarelui, iar gospodinele erau la culesul porumbului. Într-o astfel de zi a venit pe lume colonelul Costică Gavrilă în localitatea Romanu, județul Brăila. Se trage dintr-o familie de plugari din tată în fiu, pe linie paternă, și de dascăli, pe linie maternă. Părinții i-au fost model de demnitate, iar bunicul David, cântăreț la strană și învățător, l-a îndrumat în toate. A fost un copil năstrușnic, dar înțelegător.        A făcut clasele I-IV în sat, apoi a urmat liceul "Nicolae Bălcescu" în
Brăila. De perioada adolescenței își amintește cu drag, e prima la care s-ar întoarce cu toată inima dacă timpul s-ar da înapoi. Licean fiind, își purta cu mândrie uniforma, pe care o respecta cu sfințenie, iar năzbâtiile din vremea aceea îi palpită și acum inima cu fior de joc.
     Mama și-ar fi dorit să se facă învățător ca bunicul, tatăl alături de bunic insistau să intre în tagma preoției, dar tânărului îi era sortită altă cale. Într-o seară a vacanței de vară, a mers cu "nenica" la păscut. Era un văr de-al mamei cu o figură spartană, cu un fizic viguros, înalt ca bradul, de-a dreptul intimidant, dar avea și o cultură dezvoltată care îl fascina pe tânărul nostru. Privind la stele, i-a povestit întâmplări din războiul la care fusese nevoit să ia parte, transmițându-i admirația pentru armată. La un moment dat, acesta îi spune:"Măi, nepoate, neam de neamul nostru nu a învățat atâta carte cât înveți tu. Măi, nepoate, tu să te faci ofițer."

     Având o personalitate puternică, a izbutit să iasă victorios în conflictul familial creat de noua orientare profesională, iar Costică Gavrilă își urmează visul de a ajunge la o școală militară. În august 1952 a intrat la Şcoala de ofiţeri infanterie nr. 1 Sibiu. Iar după şcoala de la Sibiu, colonelul a urmat cursurile Centrului de perfecţionare de la Făgăraş.

      Însă, a făcut în așa fel încât a împlinit și visurile părinților săi. A devenit profesor în cercetare inițiindu-se astfel în arta de a educa, iar credința a investit-o în profesia sa și în marile valori pe care le-a rezumat într-un dicton al Asociației Comunitare a Cercetașilor României, filiala Decebal, pe care a înființat-o în Brăila, după ce s-a retras din învățământul militar: "Demnitate, iubire și decență."

      Nu s-a retras din voință proprie, ci din cauza desființării catedrei în cercetare, fapt ce a însemnat închiderea ireversibilă a unui drum de el pavat, dar viața îi deschide și alte căi...(în partea a doua).

Alte măsti, aceleasi fete

        Astăzi am aflat povestea lui Grand Guignol. 

      Acest teatru francez a reprezentat o atractie timp de 60 de ani prin scenele macabre, de teroare sau sexuale. A fost înfiintat de Oscar Metenier în 1897 si s-a dezvoltat sub puternica influientă naturalistă. 

     Multi actori au fost răniti în timpul reprezentatiilor si au circulat legende cu privire la moartea subită a unora. Locul a ajuns un centru turistic pentru Paris până când a început să se dezvolte industria filmelor horror cu care nu a mai putut concura de vreme ce aceste productii cinematografice amplificau efectele speciale folosite de Grand Guignol la un nivel cu totul nou.

            La închiderea teatrului, anul 1962,  după cea din urmă reprezentatie, directorul teatrului a declarat că "Le Theatre du Grand Guignol nu mai poate concura cu mizeriile lumii contemporane."

          Si câtă dreptate!... Cine ar mai plăti astăzi ca să vadă stirile de la ora 5 pe scena teatrului când setea de morbid îi este satisfăcută acasă pe canapea în fata televizorului. Un regizor contemporan român ca Radu Afrim foloseste totusi elemente absurde din show-biz pentru a trage un semnal de alarmă, al câtâlea... De unde dorinta aceasta a omului de a se îngrozi?

         În Roma Antică se mergea la Colosseum ca să fie admirati oameni spântecati, măcelăriti, în Evul Mediu se adunau în număr mare pentru a huli vrăjitoare arse pe rug, unii îsi făcuseră chiar un hobby din a participa la executii publice, la Grand Guignol se ilustra sexul si cruzimea, apoi urmează filmele horror. Chiar nimic nu se schimbă? Pentru ce această fatetă a umanitătii? Are omul nevoie să îsi amintească de iad? De ce caută să se teamă? Să se sperie? La ce îl ajută?

        Poate vrea să se cauterizeze împotriva  unor asemenea întâmplări tragice. Omul trăieste cu mitul conform căruia dacă îi vede pe altii murind, el nu se va mai teme de moarte. Iar faptul că se adună în număr atât de mare înseamnă că are nevoie de ceilalti pentru a-si depăsi teama. Suntem îngroziti, dar nu ni se poate întâmpla nimic dacă suntem împreună. De asemenea, poate fi un mod de a ne demonstra curajul, bărbătia. 

        Sau într-un fel acelasi om îsi absolvă constiinta de propriile păcate prin comparare cu monstruosul de pe scenă.

         Vrem să ne temem pentru că ne e prea frică să avem curaj...

Din ciclul personaje: Iustin Capră

Asa arăta Iustin Capră  când vorbea despre tara lui!

   

      Urăsc faptul că ne aducem aminte de valorile noastre nationale abia când le pierdem, dar asa e românul până va învăta să respecte. Nu vă voi spune cine a fost pentru că asta puteti afla si de pe wikipedia, în schimb, vă voi spune cum am avut deosebita plăcere de a-l cunoaste pe acest OM!

    La  Congresul International de Dacologie  "Dacia Revival" tinut la 30 iunie 2012 la Târgu Jiu, a urcat pe scenă un bătrânel simpatic cu mers aparent greoi. Nu ne asteptam la mare lucru, eram clasa a 9-a si nu ne putea uimi oricine. Însă, Iustin Capră s-a prezentat si ne-a spus simplu: De meserie, sunt român! 

   A tinut un discurs fascinant despre patriotism îndemnându-ne si pe noi să fim români. Despre sine nu a vorbit foarte mult, a preferat să elogieze tara în care s-a născut, să ne tină o lectie despre a fi oameni. A încheiat scurt si a plecat de pe scenă înainte de a apuca presedintele festivalului, dr. Napoleon Săvescu, să îi acorde premiul de virtuozitate. Cu o modestie coplesitoare, dar sinceră a urcat din nou pe scenă fără a spune un cuvânt în plus. Domnul Săvescu i-a înmânat premiul si l-a strâns de brat pentru a nu-l scăpa din nou. Abia în acel moment, am aflat că bătrânelul care a vorbit cu atâta înflăcărare este unul dintre cei mai mari inventatori pe care i-a avut România vreodată! 

   Rucsacul zburător este cel mai vestit între cele 114 inventii, cele mai numeroase fiind motoarele si autoturismele cu consum redus de energie. 

   Tot  atunci, am aflat că  de multe ori nu a avut bani pentru a-si breveta inventiile si se pare că nici statul român, pentru că în cele din urmă unele dintre ele au ajuns la NASA sub semnătura altora. A primit diverse premii si  posturi în Germania, Olanda si nu numai, dar a preferat să rămână acasă, să trăiască în căsuta sa din judetul Prahova. Îi luceau ochii când vorbea despre plaiurile natale, despre dealurile verzi si gardul de lemn... 

    Chiar dacă nu ar fi fost inventator tot l-as fi regretat pe ROMÂNUL Iustin Capră. Odihnească-se în pace! 

   Multumesc cu această ocazie organizatorilor festivalului si dlui col. Costică Gavrilă care si-a plimbat cercetasii cu dragoste de tară pe plaiuri străbune pentru a cunoaste oameni minunati precum acest inventator.

                          

            

                                                                                     Amintiti-vă din când în când să fiti români!

Educația ne-o facem si singuri!

   Mă tot gândesc de ceva  vreme să scriu despre educație. Stați linistiți! nu despre cea din scoli pe care majoritatea o refuză din cauza atâtor reforme, ci despre lucrurile care ne influintează atât  atitudinea fată de scoală cât si caracterul.

   S-a dovedit că din punct de vedere psihologic primii 7 ani de viată sunt esentiali. Atunci, părintii prin comportamentul lor si prin atentia pe care le-o acordă copiilor le implementează valorile si îi modelează mai mult sau mai putin, le trasează primele axe .

   Trebuie să recunosc, asta nu mai este valabil acum . Părintii ori lucrează în străinătate ori sunt prea ocupati cu jobul pentru a le acorda copiilor cei "7 ani de acasă" sau dacă o fac, o fac fugitiv fără să le suplinească întreaga nevoie de afectivitate. Asa că prichindeii din ziua de azi ajung să primească "educația" de la o societate lipsită de valori, de la reclame, mass-media si nu în ultimul rând de pe internet cu tot ceea ce oferă el.

   Până la o anumită vârstă primesti tot ce îti iese în cale, apoi începe perioada selectiei în urma căreia devii apt să alegi, însă dezavantajul constă tocmai în faptul că multe lucruri ne sunt băgate pe gât în scop comercial fără a avea posibilitatea de a alege.

   Posibilitatea fascinantă de care dispunem odată cu toată această furtună de informatii de care suntem asaltați este că ne putem foarte simplu autoeduca. E nevoie doar de curajul de a iesi din turmă, de a fi original, de a lăsa deoparte superficialitatea si de a-ti impune tu propriile valori pe care să le respecți chiar dacă nimeni nu o mai face.

   Poate par greu de recunoscut. Valorile sunt acele lucruri, fapte, credinte, care ne stârnesc admiratia prin bunătate, frumos, adevăr, devotament si care ne fac să reflectăm că până la urmă asta înseamnă să fii într-adevăr om.

   Prin emisiuni au început să apară astfel de exemple : grupuri de tineri care au iesit să dea zăpada pentru că nimeni altcineva nu o face, artisti care pleacă din emisiuni  doar pentru că le-a fost tara jignită ca să nu mai spun de acei oameni extraordinari care renovează clădiri vechi sau pur si simplu aduc un zâmbet pe față semenilor într-un fel sau altul.La scară mică acestea se pot realiza printr-un loc oferit în autobuz, un ambalaj aruncat la cos si nu pe jos( să existe si cosuri!). Prea putin însă aflăm despre astfel de lucruri ce ne sunt prezentate ca rarități, desi nu sunt chiar asa, la ordinea zilei fiind crimele, violurile, scandalurile de orice fel si  nu mai continui.

   Acum închei cu o întâmplare la care am fost martoră. Cu câteva zile înainte de revelion două fete au construit un om de zăpadă pentru a sărbători iarna. Au muncit câteva ore la el si era aproape de statura unui om, o adevărată ispravă. Toti pustii  care treceau de mână cu părintii lor se uitau mirați si se bucurau de privilegiul de a vedea o asemnea arătare din desenele animate sau dintre ornamentele pentru Crăciun. A doua zi chiar am văzut un grup de pici care se jucau în jurul lui fericiți  . În dimineata de întâi ianuarie i-am găsit capul spart de o pocnitoare. A doua zi reparat si peste alte două zile era la pământ, nu mai rămăsese din el decât un morman de zăpadă cu bătul înfipt într-o parte. Arăta sumbru si toti pustii care se bucuraseră până atunci de el  se opreau parcă să îi aducă omagiul. I-am întrebat în seara aceea dacă ei l-au stricat, dar au sărit revoltati si tristi spunând că un anume Dragos de la blocul X.

   De ce a furat motivul de bucurie a mai mulți copii si adulți? Unde e respectul pentru frumos, pentru tradiție? De ce nu l-a învățat nimeni pe Dragos ce e binele si ce e răul? Sper că va veni o zi în adolescența sa când îsi va da singur seama si va acționa ca atare ...

Educația ne-o facem si singuri, numa' să vrem!

Colindăm , colindăm

 

     De ani buni merg în fiecare an la colindat. Nu a fost niciodată vorba despre bani  sau obligatie, ci trăire pură a sărbătorii , bucurie.

    Tinerii au tendinta de a se rupe de traditie, însă fără a-i cunoaste substraturile cu adevărat! De multe ori părintii/ bunicii ne spun să facem cutare sau cutare lucru că "asa e obiceiul" dar aproape niciodată nu ne explică întelesul a ceea ce înseamnă acea practică. 

Recunosc că pentru mine colindul are o istorie aparte legată de copilăria mea. De  mică am mers împreună cu verisorul meu pe la rude în satul bunicilor. Crescând mă înfiora gândul că va trebui cândva să renunt, apoi am aflat că în satele de traditie din Nordul Moldovei si nu numai până si adultii merg în grup la colindat. Până la urmă colindul nu este neapărat o formulă magică de a alunga spiritele rele după cum spun bătrânii ci este împărtire de bucurie! Copiii cântă fericiti, gazda îi răsplăteste- e ca si cum ni s-ar oferi un ajutor spre a fi mai buni în această perioadă a anului primind colindători. Răsplata nu constă întotdeauna în bani. Vă spun din experientă că de amintit nu mi-i amintesc pe cei care oferă o sumă mai mare , ci pe cei care sfâsiati de emotie varsă lacrimi, pe cei care ne invită cu căldură înăuntru si ne oferă o bomboană sau chiar pe bătrânelele care nu stiu cum să îti încarce buzunarele cu nuci. Primii colindători au fost îngerii , magii si păstorii care aflând de Nasterea Domnului  s-au dus si  au împrăstiat vestea în cer si pe pământ cum spune un colind. Oare nu este această o ocazie de a iesi din sfera noastră de răutate si profan si a ne integra sacrului pentru putin măcar?

    Iar pentru a vă exemplifica micile daruri ale acestei îndeletniciri vă voi împărtăsi din cele mai memorabile momente ale carierei mele de colindător: 

•    Odată o bătrână vorbea cu nepotii din Canada pe Skype si a venit cu laptopul la usă pentru  ca cei mici să vadă cum se colindă în România. 
•     O altă doamnă are copiii decedati si în fiecare an mergem la ea pentru că se bucură de noi ca de o minune de Crăciun.
•     O învătătoare  ne primeste în fiecare an cu bratele deschise si ne invită încă din toamnă să venim să o colindăm din nou. Ea ne invită mereu în casă si ne serveste cu ce are ea- un pahar de suc sau o prăjitură- debordând mereu de ospitalitate.
•     Profesorii nostri iesiti acum la pensie  au satisfactia faptului că au rămas în constiinta elevilor si îsi amintesc cu drag din pătaniile profesiei lor.
•     Un cuplu fără copii îi încarcă de fiecare dată cu dulciuri pe toti colindătorii.

    Cu toate acestea incidentele comice sunt nelipsite spre amuzamentul grupurilor de prieteni. Oameni tâfnosi care deschid usa si o închid la loc, altii care întreabă cine e? apoi te lasă să astepti...dar acestea nu trebuie să vă descurajeze! Emotia lacrimilor,  vecina care închide aspiratorul ca să ne asculte pe noi si cei care îsi aduc nepotii în brate : "mami, uite au venit colindătorii" , usile care se deschid la auzul cântării merită din plin. 

    Măcar odată în viată trebuie să mergi la colindat să trăiesti bucuria de a dărui din suflet , să simti sărbătoarea Nasterii Domnului în sensul ei profund,  să aduci zâmbetul si emotia pe chipul celui care poate în singurătate se va alina  cu amintirea voastră. Să rămâi în suflet copil!

Crăciunul nu e doar în familie!

             

În pragul sărbătorilor de iarnă, Asociația Clubul de turism PROILAVIA Brăila vă invită sâmbătă, 20 decembrie 2014, ora 10, la Centrul Multicultural și de Recreere „ Poarta Cetății Brăila”, str. Ana Aslan nr. 27-29, la evenimentul cultural-artistic 

„ Copii pentru copii”.

          Va fi o expoziție cu vânzare în scop caritabil de felicitări realizate manual prin tehnica quilling.

          De asemenea va avea loc și un spectacol în care se vor interpreta poezii, colinde, cântece la chitară. Pe fundal vor fi proiectate fotografii de iarnă realizate de membrii Clubul de turism PROILAVIA.

           Felicitările sunt realizate de către copii, care învață tehnica quilling în cadrul unor ateliere cu tema sărbători de iarnă și Crăciun (felicitări quilling și colaj) în cadrul proiectului “ Copii pentru copii” derulat de Clubul de turism Proilavia cu sprijinul Consiliului Județean Brăila.

          Din fondurile obținute, membrii Clubului de turism Proilavia vor lua cadouri de sărbători pentru copii din comuna Traian, jud.Brăila, oferindu-le astfel o bucurie de Crăciun.

 Eu am participat la atelierul de quiling de săptămâna trecută si vă pot spune că se crează o atmosferă extraordinară de prietenie si relaxare. Cei mici sunt de-a dreptul simpatici, deja experti în această nouă artă, iar Flori, coordonatoarea activitătii, explică cu răbdare fiecăruia si dezvăluie din tainele acestui mestesug. M-am distrat pe cinste alături de prietenele mele si vom merge si săptămâna aceasta marti si joi de la ora 14:30 la acelasi centru "Poarta Cetătii"- clădire nou renovată care m-a uimit prin arhitectura deosebită si aerul primitor al fostei case cu stafii, seamănă a Nică Petre pentru cunoscători. Vă invităm si pe voi alături de noi, dacă nu la atelierele de marti si joi, măcar sâmbătă la spectacol pentru a da sens deplin trudei celor mici care vor face fericiti tot niste pici. Dacă doriti să faceti ceva deosebit în perioada sărbătorilor , acum aveti ocazia! 

Două piese într-o cronică

Iată si celelalte două piese pe care le-am vizionat la Festivalul Zile si Nopti de Teatru la Brăila încheiat pe 7 decembrie.

TRĂDARE - piesa jucată sâmbătă seara la Sala Studio a fost un adevărat regal. Pe lângă faptul că mi-a oferit deosebita plăcere de a revedea echipa din "Poveste de familie" , acest spectacol mi-a dovedit că un regizor bun ( si aici mă refer la Sânziana Stoican)  poate pune în scenă un subiect atât de banal ca trădarea< vechea poveste: sotia are o aventură de 7 ani cu prietenul cel mai bun al sotului>  si să te uimească , să te surprindă. Elementul de noutate principal este acela că scenele sunt prezentate de la coadă spre cap: prima este cea în care sotia Ema, interpretată admirabil de Sabrina Iaschevici , se reîntâlneste cu fostul amant <Jerry> din disperare că se desparte de sotul< Robert>. În discutia lor evocă momentele trecutei aventuri- starea actuală a fiecăruia- stânjeneala venită din faptul că încă se iubesc sau din faptul că se învinovătesc că nu au reusit să ducă relatia mai departe. Urmează o scenă de peste câteva luni care ni-l prezintă pe Jerry ca pe o persoană cu grave probleme de constiintă -tip care pare să-l avantajeze pe actorul Ionut Visan- cei doi prieteni se confruntă si ies la iveală nenumăratele trădări si adevăruri. Fiecare trădează pe fiecare - acesta este principiul pe care l-a evocat piesa si la care mă asteptam din dorinta de a o compara cu un serial turcesc cu acelasi nume. Urmează scene în ordine descrescătoare până la momentul închegării  relatiei extraconjugale la o 

petrecere de Crăciun. Scenele se leagă între ele prin anumite amintiri ce ajung să fie evocate până la

urmă, dar si prin altele care se repetă ca un glas justitiar în constiinta personajelor.M-a frapat faptul că absolut fiecare scenă oferă imprevizibilul.Cele trei personaje joacă pe rând si rol de povestitori , de cor specific teatrului antic cu mici divagatii menite să accentueze nuanta tragicomică a piesei. Un alt aspect este că trădare se întâmplă si între acesti oameni culti editori si conducători de galerii de artă. Piesa spune o poveste extraordinară pe care personajele o stiu , e ca si cum s-ar întâlni după multi ani si ar recompune scenariul prin vechi amintiri si povestiri de care cei trei prieteni se amuză acum. Un triunghi amoros bizar în care încornoratul nu este chiar încornorat. 

PAPARAZZI SAU CRONICA UNUI RĂSĂRIT DE SOARE AVORTAT: am ales această  piesă

pentru metafora din titlu.Duminică la ora 12. Desi eram constientă că promite mai mult decât ar putea oferi, curiozitatea de a vedea ce se ascunde în spatele acestei metafore neobisnuite a învins. Un gunoi sau în varianta blândă -o aiureală. Părerea mea este că a fost doar o copie nereusită a stilului modern, un kitsch excrecabil, fără valoare. Are mesaj- dezumanizarea înainte de sfârsitul lumii. Soarele este pe cale să se stingă , dar fiecare îsi vede de banalul său absurd. Lipsă de logică si sens de multe ori. Singurul lucid simpatic este bătrânelul orb, el pare să poată opri chiar crima prin bunătatea sa. Uneori l-am perceput ca pe o metaforă a Marelui Orb, care ne sună din când în când să ne facă să mai privim în jur, dar de care nu avem timp. O lume decăzută, descentrată , aproape irecuperabilă, în care fiecare îsi trasează propriul cerc negru suferind de drama singurătătii. Un furnicar în care nimeni nu mai este cu adevărat ceea ce pretinde . Disperare. Poate acest haos a fost si mesajul regizorului, dar nu pot spune că mi-a făcut plăcere, nici că m-a încântat, nici că voi mai merge vreodată la vreo piesă asemănătoare. Răsăritul avortat nu este altceva decât refuzul omului de a se opri pentru câteva secunde în fiecare zi să privească soarele, lumina. 

Preferata rămâne Hai iu iu! , dar cu aceste trei piese m-am îmbogătit anul acesta cu ocazia festivalului. Asteptăm răbdători să vedem clădirea teatrului terminată pentru că nimic nu se compară cu portia anuală de teatru.

Cronică de teatru: Hai iu iu! (regia-Radu Afrim)

În perioada 1-7 decembrie se desfăsoară Festivalul National Zile si Nopti de Teatru la Brăila cu tema: Mari povesti- Mari regizori. Chiar săptămâna trecută a avut loc Festivalul Teatrului Dramatic din Brasov, de unde piese ca American Buffalo poposesc si la noi.

Pe 2 decembrie s-a jucat Hai iu iu! -concert de remixuri , realizat în cinstea Mariei Tănase- tocmai de aceea am ales să port costumul national la un asemenea eveniment ,atât in cinstea marii doamne a cântecului românesc cât si cu ocazia zilei nationale a Românei. Fiind o piesă regizată de Radu Afrim , mă asteptam să fiu luată prin surprindere, să mi se dea de gândit ceea ce s-a si întâmplat.

     

Radu Afrim este un regizor tânăr profund modern. L-am urmărit în emisiuni si i-am vizionat piesele , pentru că teatrul său este unul controversat contestat de unii si lăudat de altii. În opinia mea, el este un artist adevărat cu viziune care lucrează la modernizarea si contemporaneizarea teatrului românesc. Deja putem vorbi despre un specific al stilului său, despre anumite motive recurente si chiar despre tehnici aparte de a pune în scenă. 

     

Spre exemplu, chiar în Hai iu iu!, spatele scenei este tratat ca o fereastră- universul în care se joacă nu este unul închis , ci deschis spre neant, spre real- în cazul acesta fereastra a fost reprezentată de proiectii video. De asemenea , a apărut si motivul erosului demistificat, batjocorit, decăzut, de bravadă, cel spiritual ajungând să fie tragedie -nevasta măritată de părinti pentru avere îi cântă sotului <urât> până acesta se spânzură. Personajele sunt îmbrăcate sumar în haine negre usor largi menite să dea volum si să aibă o miscare proprie în dansul actorilor.

     

Spectacolul Hai Iu Iu Nu Hey You You s-a născut la Gala Tânărului Actor – HOP – program permanent al UNITER, la Costineşti, la început de septembrie şi este rezultatul atelierului de creaţie „Maria Tănase – 1913-2013”, coordonat de muzicianul Vlaicu Golcea, timp de 4 zile pline! S-a reusit o adaptare a pieselor Mariei Tănase pe toate genurile muzicale moderne: de la hard rock, la pop, dubstep, disco, baladă, cor, etc.

     

Povestea piesei : personajele privesc hipnotizate poza Mariei Tănase până încep să danseze într-un joc mistic al ielelor. Rând pe rând Rareş Andrici, Irina Antonie, Aida Avieriţei, Ilona Brezoianu, Anghel Damian, Flavia Giurgiu, Amalia Huţan, Lorena Luchian, Ruxandra Maniu, Ioan Paraschiv, Gabriel Sandu, Petre Ancuţa & Emilian Marnea vin pe scenă si interpretează câte o piesă acompaniate de dans, de alte personaje, de film sau doar instrumental, totul decurgând într-o ordine logică sau simbolică. 

     

Viziunea unică se distinge în fiecare remix , dar mai ales în cunoscuta Cine iubeste si lasă , unde filmuletul ne prezintă rodul blestemelor, al pedepsei lui Dumnezeu care actionează ca un răzbunător al celui părăsit. Nu lipseste ironia- au fost momente în care s-a râs copios- conflictul dintre două actrite pentru Badea Gheorghita, dar si dintre cei doi cavaleri îmbrăcati în frac pe post de lăutari . Traditionalul se împleteste cu modernul în cele mai neobisnuite moduri în stilul trupelor rapp care folosesc motive din muzica populară cum ar fi Subcarpati sau Argatu .În ambele cazuri, rezultatul este unul surprinzător care îti oferă un plus de identitate si un curaj nesătios de a te întoarce la vechile izvoare nesecate încă.

      

Uneori te-ai fi întrebat dacă e sacrilegiu sau omagiu, dar tind să mă îndrept  către cea de-a doua categorie, deoarece spectacolul reuseste să ne apropie o Maria Tănase contemporană, debordând de viată si energie, exact cum a fost marea artistă. 

La final am vrut să mă alătur voluntarilor cu a le oferi flori, dar nu a fost posibil din cauza lipsei de sincronizare.Cu toate acestea m-am ales cu sansa de a adulmeca culisele, de a privi de aproape actori transpirati, inspirati , obositi, emotionati, descătusati din încordarea din timpul piesei. 

     

Când părăseam incinta m-am lovit de Pavel Barsos cu care am făcut o poză. M-am bucurat să -i observ printre spectatori pe unii actori din Brăila, pe unii cunoscuti si multi tineri cu totii încântati de concert. A fost o frumoasă seară de teatru în care mitul musical-ului prost s-a spart pentru mine...

Festivalul Chira Chiralina între ce a fost si ce-ar fi putut sa fie

Festivalul national de muzică folk Chira Chiralina se tine la Brăila de 9 ani si sperăm să dăinuiască cât mai mult de acum încolo si să nu mai conteze cine ce face în Consiliul Local. Un eveniment cultural ar trebui să primeze în fata oricăror incidente politice. Clar, anul acesta nu a fost cel mai bun în ceea ce priveste organizarea: întâi a fost anulat, apoi s-a tinut fără a fi mediatizat, au fost concurenti putini fată de anii anteriori când festivalul se întindea pe trei zile, iar acum s-a redus doar la două.

În ciuda atrocitătilor, suntem multumiti că totusi Chira nu a sărit un an, iar spectacolul recital a fost un adevărat succes! M-a impresionat faptul că Marele Premiu a fost câstigat tot de trupa Icarus din Botosani, care câstigaseră si în urmă cu doi ani.  Interpretii formeaza un grup aparte încărcat de voiosie si simpatie, se dăruiesc cu totul si cuceresc prin naturalete si profesionalism în acelasi timp. Muzica lor pare scoborâtă din munti, de la Primul Descălecat, purtând savoare veche si parfum de vis.

Bogdan Pinghireac si Andrei Ciocioc au câstigat premiul de 5000 de lei, ei au plăcut într-adevăr publicului, dar toti cei din sală s-ar fi asteptat să-i vadă pe obisnuitii concurenti ai Chirei cu o piesă nouă, nu cu cea cu care au câstigat si în urmă cu doi ani premiul I, în rest prestatia lor a fost ireprosabila.

Inainte de Pavel Stratan, în recital au cântat câstigătorii de anul trecut, trupa Antic, brăilenii pe care sincer nu i-am considerat demni de marele premiu,atunci  Proiect Trivodar au fost mult mai originali si atractivi prin multitudinea de instrumente si aspectul general al melodiilor... dar anul acesta Antic ne-a ajutat sa ne reamintim piese ca Răspunsu-i vânare de vânt, Treceti batalioane, Andri Popa si nelipsita Pasăre rară. Într-o oarecare măsură, m-au făcut să mă simt bine că sunt brăileancă, am simtit sigurantă văzându-mi orasul reprezentat pe scenă, în recital.

Fenomenal de cuceritor a fost Pavel Stratan, a făcut atmosferă, a glumit, a făcut ceea ce face un artist adevărat: spectacol. S-a văzut clar că avea emotii, bine stăpânite însă, dar care trădau un caracter perfectionist. Tineri si bătrâni au râs copios unii de accentul moldovenesc, altii de "caterinca" făcută de artist. Mie, personal, mi s-a părut un pic prea trivial, prea multe accente pe băutură si plăcerea de a bea. Cu toate acestea, am văzut ceva din firea lui Creangă în acest Pavel Stratan de la Chisinău, plăcerea nesătiosă de a evoca iar si iar copilăria în diversele ei forme.

Din acest univers se distinge pregnant figura tatălui, care a încercat să astâmpere firea rebelă a copilului, care abia acum întelege mai mult si mai bine. Si băutura, aventurile în pivnită par tot moduri de a evada în copilărie, în acea vârstă a spiritului când nu te îngrădeste nimic si mai ales nu tu îti pui piedici, ci părintii pe care oricum nu-i asculti. Poate îl interpretez prea serios, poate usor superficial pe acest artist, dar mie asta mi-a transmis, că în spatele ironiei si superficialitătii afisate se ascunde un sensibil de o inteligentă aparte.

Închei cu sperante mai mari de la Chira anului 2015! - See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/festivalul-chira-chiralina-georgiana-tudor.htm#sthash.pieKr4xU.dpuf

Festivalul de poezie Balcanica 2014

A fost un week-end plin la Biblioteca Judeteană "Panait Istrati" Brăila: a V-a editie a Nocturnei Bibliotecilor desfăsurată simultan si în Republica Moldova - eveniment creativ cu o multime de ateliere pregătite pentru toate vârstele: de la confecționat jucării până la fotografii, proiectii de film, concerte si prezentări despre nutritive.

Această activitate se distinge prin a fi una social-educativă ce îi apropie, atât pe micuti cât si pe cei mai mari, de carte în general. De altfel biblioteca noastră poate fi lăudată pentru efortul depus în ultimii ani spre a sparge mitul bibliotecilor vechi si plictisitoare, ea a fost transformata dintr-un loc aparent ostil într-unul plin de viată menit să spargă bariera dintre carte, cultură si joacă, respectiv distractie.

Tot în perioada 26-27 septembrie 2014 a avut loc a VIII-a editie a Festivalului poetilor din Balcani, România - Slovenia. Au fost două zile de dialog intercultural, cu recitaluri de poezie, prelegeri despre literatura în spaţiul balcanic şi lansări de cărţi.

În editiile anterioare, prima fiind în 2007, au fost invitati poeti din Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Bulgaria, Macedonia, Albania, Grecia, Serbia, urmând ca în 2015 să fie primiti oaspeti din Croatia.

Ca si anul trecut, m-a impresionat multiculturalitatea si amploarea evenimentului, voi aminti spre exemplificare lansarea cărții "9 Umbre chinezesti" de Kai-Xin, a volumului "Cap Bonne Espérance" a poetului Joel Conte, poet ce cântă frumusetile Balcanilor si ale Dunării, care ne-a recitat "Danube" poezie inspirată si scrisă chiar la Brăila si câstigătoarea festivalului Nataša Švikart Zumer, reprezentantă a Sloveniei.

Inimă de sârb

Unul dintre invitatii obisnuiti ai acestui festival este poeta si traducătoarea Liubita Raichici care de 5 ani vine cu drag de la Caras-Severin spre a facilita comunicarea dintre poetii sârbi ori ai fostei Iugoslavii si cei români. Numele i-a fost dat de bunică si înseamnă "dragoste". Părintii, deportati în Bărăgan, au fugit în Serbia doar spre a se naste ea pe pământul natal.

Povestea tragică, dar si frumoasă a familiei ei o vom afla în detaliu anul viitor când speră să vină cu un roman. Noul ei volum de poezii "Orfani de Dumnezeu" a fost lansat în cadrul festivalului cu o prelegere a d-lui profesor si scriitor Viorel Coman.

Însă mai elocvent a vorbit poeta despre versurile sale recitându-le, transmitând emotii si trăiri, îndemnând publicul la pretuirea rădăcinilor, căci "nu putem avea coroană bogată, dacă noi ne tăiem în continuu rădăcinile". Descifrarea titlului ne-o face chiar Liubita spunându-ne că "noi suntem cei care vrem să fim orfani de Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu ne-a dat totul, ne-a dat viață, ne poartă de grijă, ne vrea mântuiți, ba chiar si-a dat viata pentru noi si, cu toate acestea nu-L vrem. Ori, noi, ca popor ales nu avem voie să ne comportăm ca si cum nu am sti".

Cartea mai vorbeste si despre slujirea cuvântului celui viu, recunoscând că scriitorii au vaga impresie că sunt slujitori ai cuvântului când, de fapt, preotii si monahii sunt adevăratii slujitori, iar ceea ce putem face noi este să tindem spre Cuvântul cel Adevărat si Bun.

De o modestie aparte, dar cu credintă sinceră, mărturiseste că harul poeziei l-a primit de mică: la vârsta de 3 ani se urca pe scaun si recita poezii în timpul sezătorilor. Desi nu vede motivul pentru care tocmai ea a fost înzestrată cu acest dar, îl vede ca pe o responsabilitate foarte mare pe care si-o asumă cu bucurie si dedicare.

Din păcate nu pot cita din noul volum, însă în cel primit cu dedicatie anul trecut "în sârbeste, într-o limbă necunoscută", am descoperit o pereche de versuri sugestive pentru firea ei: "Am lăsat baltă tot felul de înăltimi/ nu pentru că mă dor picioarele/ sau pentru că îmi este frică de înăltimi.Nu./ M-am îngrădit în a iubi".
Am ales să vorbesc despre Liubita Raichici si nu despre festivalul în sine deoarece face parte din acea categorie specială de persoane pe care îmi place să le numesc personaje. Trăieste din plin această viată cu care suntem binecuvântati, "simte enorm si vede mitologic" (V. Coman), prin urmare poezia ei este de o sensibilitate acerbă ce comunică cu cititorul din inimă, cu dragoste.

Nichita Stănescu, poet mult admirat la sud de Dunăre, a spus cândva: "Să te ferească Dumnezeu să calci pe o inima de sârb!". Mă gândesc că dacă toti sârbii ar fi ca Liubita ar însemna să tai cu cutitul si să te întepi în sârmă, căci inima de sârb îmi pare un amestec ciudat de fortă si sensibilitate înrudită cu noi.

Este sârboaică, simte sârbeste, însă suntem norocosi că, din când în când, scrie si româneste. Poate ar trebui să învătăm si noi să ne pupăm de trei ori în numele Sfintei Treimi … - See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/festivalul-de-poezie-Balcanica-2014.htm#sthash.h5exGbxw.dpuf

Acelasi profesor, două clase diferite!

 

   

   Sunt elevă în clasa a 12-a si am avut extraordinara sansă de a participa la două cursuri ale profesoarei mele de filozofie la clase diferite. Prima experientă a fost la o clasă de profil mate-info intensiv info ,unde am prieteni .Am profitat de ocazia de a nu avea ore în acea perioadă pentru a fi alături de ei la o oră , pentru că eram într-adevăr curioasă. Fiind prieteni discutasem despre orele cu profesori comuni, mai ales despre filozofie de care sunt pasionată de câtiva ani. Atât eu, cât si ei ne minunam de ceea ce povesteam, de diferente. Eu sunt la o clasă de filo- bilingv engleză . Prin urmare, cele două tipuri de scolarizare se ocupă de valorificarea a două părti deosebite ale creierelor elevilor. Voi încerca să prezint ceea ce am observat schematic:

-2 clase: profil real si uman

-acelasi profesor, aceleasi materiale de lucru, acelasi suport

-ore total neasemănătoare

      Pentru a vă face să întelegeti mai bine despre ce e vorba , voi adăuga că ora consta în privirea unor desene în format electronic realizate de elevi din anii trecuti ai doamnei profesoare si care ilustrau diferite conceptii ale filozofilor despre om, participantii la curs erau solicitati să comenteze imaginile respective pentru  a fi evaluati.

     Paradoxal, clasa de real a manifestat o mult mai mare disponibilitate de a comunica pe de o parte, lejeritate si oarecare usurintă în exprimare pe de altă parte. O gândire sistematică, care nu debordează neapărat de imaginatie, dar care este productivă, în mod esential. Copiii nu se fereau să răspundă, iar rationamentele se completau reciproc ajungându-se la un întreg. Desi se spuneau si mici prostioare sau naivităti, condamnarea nu era groaznică ori definitivă , ci se trecea natural  mai departe. Fascinant pentru mine e că printre ei mi-am găsit mediul prielnic pentru a mă afirma. Mediul acela viu de dezbateri m-a încurajat să îmi exprim opiniile de mult formate si neîmpărtăsite aflând că as putea chiar să dau la Facultatea de Filozofie. De asemenea, comentam cu un prieten tot ce se discuta, cu alte cuvinte eram trup si suflet acolo. S-au expus păreri suprarealiste de exemplu: "nu suntem liberi pentru că nu putem alege din cine ne nastem, unde si cum, ba chiar de ce nu putem fi liberi să zburăm, ori să fim nemuritori?" , s-au adus contraargumente, totul într-o armonie în care fiecare îsi astepta rândul.

      La clasa mea însă a fost o cu totul altă poveste. Profesoara a venit cu aceeasi energie debordantă  de a pune elevilor note într-un mod cât mai plăcut, dar ei s-au lăsat cu greu porniti spre comunicare, si doar partial. De la început, luasem decizia de a fi observator pentru a nota cât mai bine varietătile, de a nu mă implica în decursul orei. Blocaje în exprimare si comunicare manifestate aproape sub teama de a nu gresi sau de a fi judecat la o mare parte dintre ei. Am remarcat si o ostilitate si dorintă de afirmare fără o argumentată justificare împotriva viziunii prezentate chiar de  profesoară. Cei ce au vorbit au abordat temele dintr-o perspectivă mai spirituală, usor literară si elevată înfătisând perspective noi,dar pierzând miezul problemei uneori. Nu pot spune că ora a fost un esec pentru că, spre surpinderea mea, doamna profesoară s-a mulat pe nevoile clasei, a schimbat modul de a aborda, s-a luptat să trezească interesul si chiar a încercat să dezvolte rationamente diferite pentru dezbaterea imaginilor cu citate din Jean Jaques Rousseau, Blaise Pascal, Rene Descartes...Mobilitatea pe care trebuie să o aibă un profesor este egală cu cea a actorului care schimbă rolurile, numai că profesorul improvizează, în timp ce actorul are rolul gata învătat. Cum spuneam ora nu a fost un esec, dar a fost obositoare, s-a miscat greoi, s-au spus putine, discutiile nu au avansat foarte departe, iar dacă au avansat au făcut-o pe făgase  de altă natură decât cele de la clasa de real, depărtate chiar de desene. Egourile foarte puternice ale elevilor umanisti i-au determinat să ajungă să vorbească mai devreme sau mai târziu tot despre ei însisi, ceea ce a obstructionat bineînteles întelegerea abstractă a citatelor.

    M-a amuzat foarte mult singurul lucru care s-a întâmplat la ambele clase: într-o imagine cu un om din lemn ce avea în loc de mâna dreaptă o buturugă- tip ciocan de judecătorie- câte o fată de la ambele clase a văzut o posetă, servietă!când, de fapt se sugera clar spiritul justitiar.

Firi pragmatice care nu îsi permit să viseze mi-au părut umanistii, firi realiste capabile de abstractizare a oricărui domeniu realistii!

    "Croitorul poate să fie cel mai bun din oras , dar dacă materialul e prost, haina tot nu va fi de calitate"! Cam aceasta a fost situatia la care am fost martoră, însă materialul nu e prost , ci rigid în cazul clasei de filologie din varii motive ce îngreunează decurgerea lină a orelor. Nu vreau să sustin aici o clasă model si una antimodel, ci vreau să surprind un caz real care probabil  îi este comun oricărui profesor. E posibil să fie si influienta profilului la mijloc, dar dincolo de cauze si efecte e încântător caracterul eterogen al omului.
   Scopul initial al articolului este să dărâme prejudecata legată de faptul că elevii de la profilul umanist ar fi  visători si lipsiti de simt practic , iar cei de la real că ar avea  capul numai în cifre.

Sunt elevă în clasa a XII-a si am avut extraordinara sansă de a participa la două cursuri ale profesoarei mele de filozofie, la clase diferite. Prima experientă a fost la o clasă de profil mate-info intensiv info, unde am prieteni. Am profitat de ocazia de a nu avea ore în acea perioadă pentru a fi alături de ei la o oră, pentru că eram într-adevăr curioasă. Fiind prieteni discutasem despre orele cu profesori comuni, mai ales despre filozofie de care sunt pasionată de câtiva ani. Atât eu, cât si ei ne minunam de ceea ce povesteam, de diferente. Eu sunt la o clasă de filo-bilingv engleză. Prin urmare, cele două tipuri de scolarizare se ocupă de valorificarea a două părti deosebite ale creierelor elevilor. - See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/acelasi-profesor-doua-clase-diferite-georgiana-tudor.htm#sthash.sPBs0LGP.dpuf

Sunt elevă în clasa a XII-a si am avut extraordinara sansă de a participa la două cursuri ale profesoarei mele de filozofie, la clase diferite. Prima experientă a fost la o clasă de profil mate-info intensiv info, unde am prieteni. Am profitat de ocazia de a nu avea ore în acea perioadă pentru a fi alături de ei la o oră, pentru că eram într-adevăr curioasă. Fiind prieteni discutasem despre orele cu profesori comuni, mai ales despre filozofie de care sunt pasionată de câtiva ani. Atât eu, cât si ei ne minunam de ceea ce povesteam, de diferente. Eu sunt la o clasă de filo-bilingv engleză. Prin urmare, cele două tipuri de scolarizare se ocupă de valorificarea a două părti deosebite ale creierelor elevilor.

Voi încerca să prezint ceea ce am observat schematic: 2 clase - profil real si uman -acelasi profesor, aceleasi materiale de lucru, acelasi suport - ore total neasemănătoare. Pentru a vă face să întelegeti mai bine despre ce e vorba, voi adăuga că ora consta în privirea unor desene în format electronic realizate de elevi din anii trecuti ai doamnei profesoare si care ilustrau diferite conceptii ale filozofilor despre om. Participantii la curs erau solicitati să comenteze imaginile respective pentru  a fi evaluati.

Paradoxal, clasa de real a manifestat o mult mai mare disponibilitate de a comunica pe de o parte, lejeritate si oarecare usurintă în exprimare, pe de altă parte. O gândire sistematică, care nu debordează neapărat de imaginatie, dar care este productivă, în mod esential. Copiii nu se fereau să răspundă, iar rationamentele se completau reciproc ajungându-se la un întreg.

Desi se spuneau si mici prostioare sau naivităti, condamnarea nu era groaznică ori definitivă, ci se trecea natural  mai departe. Fascinant pentru mine e că printre ei mi-am găsit mediul prielnic pentru a mă afirma. Mediul acela viu de dezbateri m-a încurajat să îmi exprim opiniile de mult formate si neîmpărtăsite aflând că as putea chiar să dau la Facultatea de Filozofie.

De asemenea, comentam cu un prieten tot ce se discuta, cu alte cuvinte eram trup si suflet acolo. S-au expus păreri suprarealiste de exemplu: "nu suntem liberi pentru că nu putem alege din cine ne nastem, unde si cum, ba chiar de ce nu putem fi liberi să zburăm, ori să fim nemuritori?", s-au adus contraargumente, totul într-o armonie în care fiecare îsi astepta rândul.

La clasa mea însă a fost o cu totul altă poveste. Profesoara a venit cu aceeasi energie debordantă de a pune elevilor note într-un mod cât mai plăcut, dar ei s-au lăsat cu greu porniti spre comunicare, si doar partial. De la început, luasem decizia de a fi observator pentru a nota cât mai bine varietătile, de a nu mă implica în decursul orei. Blocaje în exprimare si comunicare manifestate aproape sub teama de a nu gresi sau de a fi judecat la o mare parte dintre ei. Am remarcat si o ostilitate si dorintă de afirmare fără o argumentată justificare împotriva viziunii prezentate chiar de  profesoară.

Cei ce au vorbit au abordat temele dintr-o perspectivă mai spirituală, usor literară si elevată înfătisând perspective noi, dar pierzând miezul problemei uneori. Nu pot spune că ora a fost un esec pentru că, spre surpinderea mea, doamna profesoară s-a mulat pe nevoile clasei, a schimbat modul de a aborda, s-a luptat să trezească interesul si chiar a încercat să dezvolte rationamente diferite pentru dezbaterea imaginilor cu citate din Jean Jaques Roussou, Blaise Pascal, Rene Descartes...

Mobilitatea pe care trebuie să o aibă un profesor este egală cu cea a actorului care schimbă rolurile, numai că profesorul improvizează, în timp ce actorul are rolul gata învătat. Cum spuneam ora nu a fost un esec, dar a fost obositoare, s-a miscat greoi, s-au spus putine, discutiile nu au avansat foarte departe, iar dacă au avansat au făcut-o pe făgase de altă natură decât cele de la clasa de real, depărtate chiar de desene.

Egourile foarte puternice ale elevilor umanisti i-au determinat să ajungă să vorbească mai devreme sau mai târziu tot despre ei însisi, ceea ce a obstructionat bineînteles întelegerea abstractă a citatelor. M-a amuzat foarte mult singurul lucru care s-a întâmplat la ambele clase: într-o imagine cu un om din lemn ce avea în loc de mâna dreaptă o buturugă - tip ciocan de judecătorie - câte o fată de la ambele clase a văzut o posetă, servietă! când, de fapt, se sugera clar spiritul justitiar.

Firi pragmatice care nu îsi permit să viseze mi-au părut umanistii, firi realiste capabile de abstractizare a oricărui domeniu realistii! Croitorul poate să fie cel mai bun din oras, dar dacă materialul e prost, haina tot nu va fi de calitate! Cam aceasta a fost situatia la care am fost martoră. Insă materialul nu e prost, ci rigid în cazul clasei de filologie din varii motive ce îngreunează decurgerea lină a orelor.

Nu vreau să sustin aici o clasă model si una antimodel, ci vreau să surprind un caz real care probabil  îi este comun oricărui profesor. E posibil să fie si influienta profilului la mijloc, dar dincolo de cauze si efecte e încântător caracterul eterogen al omului. - See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/acelasi-profesor-doua-clase-diferite-georgiana-tudor.htm#sthash.sPBs0LGP.dpuf

Sunt elevă în clasa a XII-a si am avut extraordinara sansă de a participa la două cursuri ale profesoarei mele de filozofie, la clase diferite. Prima experientă a fost la o clasă de profil mate-info intensiv info, unde am prieteni. Am profitat de ocazia de a nu avea ore în acea perioadă pentru a fi alături de ei la o oră, pentru că eram într-adevăr curioasă. Fiind prieteni discutasem despre orele cu profesori comuni, mai ales despre filozofie de care sunt pasionată de câtiva ani. Atât eu, cât si ei ne minunam de ceea ce povesteam, de diferente. Eu sunt la o clasă de filo-bilingv engleză. Prin urmare, cele două tipuri de scolarizare se ocupă de valorificarea a două părti deosebite ale creierelor elevilor.

Voi încerca să prezint ceea ce am observat schematic: 2 clase - profil real si uman -acelasi profesor, aceleasi materiale de lucru, acelasi suport - ore total neasemănătoare. Pentru a vă face să întelegeti mai bine despre ce e vorba, voi adăuga că ora consta în privirea unor desene în format electronic realizate de elevi din anii trecuti ai doamnei profesoare si care ilustrau diferite conceptii ale filozofilor despre om. Participantii la curs erau solicitati să comenteze imaginile respective pentru  a fi evaluati.

Paradoxal, clasa de real a manifestat o mult mai mare disponibilitate de a comunica pe de o parte, lejeritate si oarecare usurintă în exprimare, pe de altă parte. O gândire sistematică, care nu debordează neapărat de imaginatie, dar care este productivă, în mod esential. Copiii nu se fereau să răspundă, iar rationamentele se completau reciproc ajungându-se la un întreg.

Desi se spuneau si mici prostioare sau naivităti, condamnarea nu era groaznică ori definitivă, ci se trecea natural  mai departe. Fascinant pentru mine e că printre ei mi-am găsit mediul prielnic pentru a mă afirma. Mediul acela viu de dezbateri m-a încurajat să îmi exprim opiniile de mult formate si neîmpărtăsite aflând că as putea chiar să dau la Facultatea de Filozofie.

De asemenea, comentam cu un prieten tot ce se discuta, cu alte cuvinte eram trup si suflet acolo. S-au expus păreri suprarealiste de exemplu: "nu suntem liberi pentru că nu putem alege din cine ne nastem, unde si cum, ba chiar de ce nu putem fi liberi să zburăm, ori să fim nemuritori?", s-au adus contraargumente, totul într-o armonie în care fiecare îsi astepta rândul.

La clasa mea însă a fost o cu totul altă poveste. Profesoara a venit cu aceeasi energie debordantă de a pune elevilor note într-un mod cât mai plăcut, dar ei s-au lăsat cu greu porniti spre comunicare, si doar partial. De la început, luasem decizia de a fi observator pentru a nota cât mai bine varietătile, de a nu mă implica în decursul orei. Blocaje în exprimare si comunicare manifestate aproape sub teama de a nu gresi sau de a fi judecat la o mare parte dintre ei. Am remarcat si o ostilitate si dorintă de afirmare fără o argumentată justificare împotriva viziunii prezentate chiar de  profesoară.

Cei ce au vorbit au abordat temele dintr-o perspectivă mai spirituală, usor literară si elevată înfătisând perspective noi, dar pierzând miezul problemei uneori. Nu pot spune că ora a fost un esec pentru că, spre surpinderea mea, doamna profesoară s-a mulat pe nevoile clasei, a schimbat modul de a aborda, s-a luptat să trezească interesul si chiar a încercat să dezvolte rationamente diferite pentru dezbaterea imaginilor cu citate din Jean Jaques Roussou, Blaise Pascal, Rene Descartes...

Mobilitatea pe care trebuie să o aibă un profesor este egală cu cea a actorului care schimbă rolurile, numai că profesorul improvizează, în timp ce actorul are rolul gata învătat. Cum spuneam ora nu a fost un esec, dar a fost obositoare, s-a miscat greoi, s-au spus putine, discutiile nu au avansat foarte departe, iar dacă au avansat au făcut-o pe făgase de altă natură decât cele de la clasa de real, depărtate chiar de desene.

Egourile foarte puternice ale elevilor umanisti i-au determinat să ajungă să vorbească mai devreme sau mai târziu tot despre ei însisi, ceea ce a obstructionat bineînteles întelegerea abstractă a citatelor. M-a amuzat foarte mult singurul lucru care s-a întâmplat la ambele clase: într-o imagine cu un om din lemn ce avea în loc de mâna dreaptă o buturugă - tip ciocan de judecătorie - câte o fată de la ambele clase a văzut o posetă, servietă! când, de fapt, se sugera clar spiritul justitiar.

Firi pragmatice care nu îsi permit să viseze mi-au părut umanistii, firi realiste capabile de abstractizare a oricărui domeniu realistii! Croitorul poate să fie cel mai bun din oras, dar dacă materialul e prost, haina tot nu va fi de calitate! Cam aceasta a fost situatia la care am fost martoră. Insă materialul nu e prost, ci rigid în cazul clasei de filologie din varii motive ce îngreunează decurgerea lină a orelor.

Nu vreau să sustin aici o clasă model si una antimodel, ci vreau să surprind un caz real care probabil  îi este comun oricărui profesor. E posibil să fie si influienta profilului la mijloc, dar dincolo de cauze si efecte e încântător caracterul eterogen al omului. - See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/acelasi-profesor-doua-clase-diferite-georgiana-tudor.htm#sthash.sPBs0LGP.dpuf

Sunt elevă în clasa a XII-a si am avut extraordinara sansă de a participa la două cursuri ale profesoarei mele de filozofie, la clase diferite. Prima experientă a fost la o clasă de profil mate-info intensiv info, unde am prieteni. Am profitat de ocazia de a nu avea ore în acea perioadă pentru a fi alături de ei la o oră, pentru că eram într-adevăr curioasă. Fiind prieteni discutasem despre orele cu profesori comuni, mai ales despre filozofie de care sunt pasionată de câtiva ani. Atât eu, cât si ei ne minunam de ceea ce povesteam, de diferente. Eu sunt la o clasă de filo-bilingv engleză. Prin urmare, cele două tipuri de scolarizare se ocupă de valorificarea a două părti deosebite ale creierelor elevilor.

Voi încerca să prezint ceea ce am observat schematic: 2 clase - profil real si uman -acelasi profesor, aceleasi materiale de lucru, acelasi suport - ore total neasemănătoare. Pentru a vă face să întelegeti mai bine despre ce e vorba, voi adăuga că ora consta în privirea unor desene în format electronic realizate de elevi din anii trecuti ai doamnei profesoare si care ilustrau diferite conceptii ale filozofilor despre om. Participantii la curs erau solicitati să comenteze imaginile respective pentru  a fi evaluati.

Paradoxal, clasa de real a manifestat o mult mai mare disponibilitate de a comunica pe de o parte, lejeritate si oarecare usurintă în exprimare, pe de altă parte. O gândire sistematică, care nu debordează neapărat de imaginatie, dar care este productivă, în mod esential. Copiii nu se fereau să răspundă, iar rationamentele se completau reciproc ajungându-se la un întreg.

Desi se spuneau si mici prostioare sau naivităti, condamnarea nu era groaznică ori definitivă, ci se trecea natural  mai departe. Fascinant pentru mine e că printre ei mi-am găsit mediul prielnic pentru a mă afirma. Mediul acela viu de dezbateri m-a încurajat să îmi exprim opiniile de mult formate si neîmpărtăsite aflând că as putea chiar să dau la Facultatea de Filozofie.

De asemenea, comentam cu un prieten tot ce se discuta, cu alte cuvinte eram trup si suflet acolo. S-au expus păreri suprarealiste de exemplu: "nu suntem liberi pentru că nu putem alege din cine ne nastem, unde si cum, ba chiar de ce nu putem fi liberi să zburăm, ori să fim nemuritori?", s-au adus contraargumente, totul într-o armonie în care fiecare îsi astepta rândul.

La clasa mea însă a fost o cu totul altă poveste. Profesoara a venit cu aceeasi energie debordantă de a pune elevilor note într-un mod cât mai plăcut, dar ei s-au lăsat cu greu porniti spre comunicare, si doar partial. De la început, luasem decizia de a fi observator pentru a nota cât mai bine varietătile, de a nu mă implica în decursul orei. Blocaje în exprimare si comunicare manifestate aproape sub teama de a nu gresi sau de a fi judecat la o mare parte dintre ei. Am remarcat si o ostilitate si dorintă de afirmare fără o argumentată justificare împotriva viziunii prezentate chiar de  profesoară.

Cei ce au vorbit au abordat temele dintr-o perspectivă mai spirituală, usor literară si elevată înfătisând perspective noi, dar pierzând miezul problemei uneori. Nu pot spune că ora a fost un esec pentru că, spre surpinderea mea, doamna profesoară s-a mulat pe nevoile clasei, a schimbat modul de a aborda, s-a luptat să trezească interesul si chiar a încercat să dezvolte rationamente diferite pentru dezbaterea imaginilor cu citate din Jean Jaques Roussou, Blaise Pascal, Rene Descartes...

Mobilitatea pe care trebuie să o aibă un profesor este egală cu cea a actorului care schimbă rolurile, numai că profesorul improvizează, în timp ce actorul are rolul gata învătat. Cum spuneam ora nu a fost un esec, dar a fost obositoare, s-a miscat greoi, s-au spus putine, discutiile nu au avansat foarte departe, iar dacă au avansat au făcut-o pe făgase de altă natură decât cele de la clasa de real, depărtate chiar de desene.

Egourile foarte puternice ale elevilor umanisti i-au determinat să ajungă să vorbească mai devreme sau mai târziu tot despre ei însisi, ceea ce a obstructionat bineînteles întelegerea abstractă a citatelor. M-a amuzat foarte mult singurul lucru care s-a întâmplat la ambele clase: într-o imagine cu un om din lemn ce avea în loc de mâna dreaptă o buturugă - tip ciocan de judecătorie - câte o fată de la ambele clase a văzut o posetă, servietă! când, de fapt, se sugera clar spiritul justitiar.

Firi pragmatice care nu îsi permit să viseze mi-au părut umanistii, firi realiste capabile de abstractizare a oricărui domeniu realistii! Croitorul poate să fie cel mai bun din oras, dar dacă materialul e prost, haina tot nu va fi de calitate! Cam aceasta a fost situatia la care am fost martoră. Insă materialul nu e prost, ci rigid în cazul clasei de filologie din varii motive ce îngreunează decurgerea lină a orelor.

Nu vreau să sustin aici o clasă model si una antimodel, ci vreau să surprind un caz real care probabil  îi este comun oricărui profesor. E posibil să fie si influienta profilului la mijloc, dar dincolo de cauze si efecte e încântător caracterul eterogen al omului. - See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/acelasi-profesor-doua-clase-diferite-georgiana-tudor.htm#sthash.sPBs0LGP.dpuf

Sunt elevă în clasa a XII-a si am avut extraordinara sansă de a participa la două cursuri ale profesoarei mele de filozofie, la clase diferite. Prima experientă a fost la o clasă de profil mate-info intensiv info, unde am prieteni. Am profitat de ocazia de a nu avea ore în acea perioadă pentru a fi alături de ei la o oră, pentru că eram într-adevăr curioasă. Fiind prieteni discutasem despre orele cu profesori comuni, mai ales despre filozofie de care sunt pasionată de câtiva ani. Atât eu, cât si ei ne minunam de ceea ce povesteam, de diferente. Eu sunt la o clasă de filo-bilingv engleză. Prin urmare, cele două tipuri de scolarizare se ocupă de valorificarea a două părti deosebite ale creierelor elevilor.

Voi încerca să prezint ceea ce am observat schematic: 2 clase - profil real si uman -acelasi profesor, aceleasi materiale de lucru, acelasi suport - ore total neasemănătoare. Pentru a vă face să întelegeti mai bine despre ce e vorba, voi adăuga că ora consta în privirea unor desene în format electronic realizate de elevi din anii trecuti ai doamnei profesoare si care ilustrau diferite conceptii ale filozofilor despre om. Participantii la curs erau solicitati să comenteze imaginile respective pentru  a fi evaluati.

Paradoxal, clasa de real a manifestat o mult mai mare disponibilitate de a comunica pe de o parte, lejeritate si oarecare usurintă în exprimare, pe de altă parte. O gândire sistematică, care nu debordează neapărat de imaginatie, dar care este productivă, în mod esential. Copiii nu se fereau să răspundă, iar rationamentele se completau reciproc ajungându-se la un întreg.

Desi se spuneau si mici prostioare sau naivităti, condamnarea nu era groaznică ori definitivă, ci se trecea natural  mai departe. Fascinant pentru mine e că printre ei mi-am găsit mediul prielnic pentru a mă afirma. Mediul acela viu de dezbateri m-a încurajat să îmi exprim opiniile de mult formate si neîmpărtăsite aflând că as putea chiar să dau la Facultatea de Filozofie.

De asemenea, comentam cu un prieten tot ce se discuta, cu alte cuvinte eram trup si suflet acolo. S-au expus păreri suprarealiste de exemplu: "nu suntem liberi pentru că nu putem alege din cine ne nastem, unde si cum, ba chiar de ce nu putem fi liberi să zburăm, ori să fim nemuritori?", s-au adus contraargumente, totul într-o armonie în care fiecare îsi astepta rândul.

La clasa mea însă a fost o cu totul altă poveste. Profesoara a venit cu aceeasi energie debordantă de a pune elevilor note într-un mod cât mai plăcut, dar ei s-au lăsat cu greu porniti spre comunicare, si doar partial. De la început, luasem decizia de a fi observator pentru a nota cât mai bine varietătile, de a nu mă implica în decursul orei. Blocaje în exprimare si comunicare manifestate aproape sub teama de a nu gresi sau de a fi judecat la o mare parte dintre ei. Am remarcat si o ostilitate si dorintă de afirmare fără o argumentată justificare împotriva viziunii prezentate chiar de  profesoară.

Cei ce au vorbit au abordat temele dintr-o perspectivă mai spirituală, usor literară si elevată înfătisând perspective noi, dar pierzând miezul problemei uneori. Nu pot spune că ora a fost un esec pentru că, spre surpinderea mea, doamna profesoară s-a mulat pe nevoile clasei, a schimbat modul de a aborda, s-a luptat să trezească interesul si chiar a încercat să dezvolte rationamente diferite pentru dezbaterea imaginilor cu citate din Jean Jaques Roussou, Blaise Pascal, Rene Descartes...

Mobilitatea pe care trebuie să o aibă un profesor este egală cu cea a actorului care schimbă rolurile, numai că profesorul improvizează, în timp ce actorul are rolul gata învătat. Cum spuneam ora nu a fost un esec, dar a fost obositoare, s-a miscat greoi, s-au spus putine, discutiile nu au avansat foarte departe, iar dacă au avansat au făcut-o pe făgase de altă natură decât cele de la clasa de real, depărtate chiar de desene.

Egourile foarte puternice ale elevilor umanisti i-au determinat să ajungă să vorbească mai devreme sau mai târziu tot despre ei însisi, ceea ce a obstructionat bineînteles întelegerea abstractă a citatelor. M-a amuzat foarte mult singurul lucru care s-a întâmplat la ambele clase: într-o imagine cu un om din lemn ce avea în loc de mâna dreaptă o buturugă - tip ciocan de judecătorie - câte o fată de la ambele clase a văzut o posetă, servietă! când, de fapt, se sugera clar spiritul justitiar.

Firi pragmatice care nu îsi permit să viseze mi-au părut umanistii, firi realiste capabile de abstractizare a oricărui domeniu realistii! Croitorul poate să fie cel mai bun din oras, dar dacă materialul e prost, haina tot nu va fi de calitate! Cam aceasta a fost situatia la care am fost martoră. Insă materialul nu e prost, ci rigid în cazul clasei de filologie din varii motive ce îngreunează decurgerea lină a orelor.

Nu vreau să sustin aici o clasă model si una antimodel, ci vreau să surprind un caz real care probabil  îi este comun oricărui profesor. E posibil să fie si influienta profilului la mijloc, dar dincolo de cauze si efecte e încântător caracterul eterogen al omului. - See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/acelasi-profesor-doua-clase-diferite-georgiana-tudor.htm#sthash.sPBs0LGP.dpuf