Unul dintre primele lucruri pe care le-am crezut necesare în prima vară petrecută cu statutul oficial de adult a fost să muncesc, oriunde-oricum, aveam dorinta arzătoare de a-mi asuma o responsabilitate, de a mă disciplina, si de ce nu? de a câstiga niste bani pentru admiterea la facultate.
Toate bune, numai că încet-încet mi-am dat seama că nu e atât de usor să îti găsesti un loc de muncă: o prietenă care îmi promisese că mă angajează la localul părintilor ei a fost obligată să-si retragă oferta, pentru că avuseră nevoie de angajati noi din timpul scolii; as fi vrut măcar să fac promotii publicitare într-un supermarket, dar la început de vacantă m-am lăsat cuprinsă de un val acut de lene, m-am dedicat cititului si asteptam să-mi pice ocazia de a lucra din cer, cum se spune.
Vorbisem încă din iarnă cu vărul meu de la Mihai Bravu să îl ajut să vândă pepeni, dar nu eram sigură că va iesi ceva din toată treaba asta, nu stiam dacă se va tine de cuvânt, asa că îmi propusesem ca în caz că nu apare, să mă duc la bunici la tară să îi ajut în gospodărie. Nu ar fi fost tocmai ce îmi doream, dar totusi aveam o perspectivă.
În curând vine mijlocul lui iulie, deja fusesem la Oradea cu cercetasii si la mare cu vărul cu pricina, se simtea nevoia să mă apuc de ceva serios. Chiar atunci, primesc un telefon în urma căruia sunt invidată la a vinde pepeni, chiar de a doua zi dimineată. Aveam emotii. Stiam că am probleme cu socotelile făcute în gând si mi-ar fi plăcut să remediez acest neajuns, de asemenea eram cuprinsă de o curiozitate extraordinară fată de relatia cu viitorii clienti, cu vărul meu, cu cântarul si chiar cu pepenii în sine.
Trebuie să mărturisesc că a fost de-a dreptul fascinant! Programul a fost relativ lejer, vindeam doar când pleca el după marfă sau când se odihnea după paza de noapte(cam între 3-8 h la interval de o zi sau chiar 4), dezavantajul a fost că era imprevizibil, dar am reusit să mă mulez foarte bine după nevoile "sefului" meu cu care m-am înteles extraordinar.
Tarcul a fost montat într-un cartier de margine, o cu totul altă lume decât cea cu care eram eu obisnuită, o intuiam, dar nu trăisem niciodată în mijlocul ei. Un soi de mahala cultă cu o frecventă mare de pensionari, dar si o multime întreagă de tineri cu multi copii mici, mai multi decât în zonele de centru, prin urmare cei săraci sau modesti încă n-au intrat atât de puternic în criza secolului XXI ( aceasta presupune printre altele si degradarea familiei).
Cu acest prilej am probat cu rezultat afirmativ una din afirmatiile lui Steinhardt: ”singura adevărată mare plăcere a mahalalei e nu băutura, nici sexualitatea, nu banii, ci relatia cu celălalt - de teama singurătătii cu sine - sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire si ceartă”.
Am cunscut oameni în etate ce-si primeau cuvenita alocatie de la stat petrecându-si ziua de dimineată până seară pe afară vorbind cu unul si cu celălalt vrute si nevrute de dragul de a mai spune ceva, de a mai schimba o vorbă. De o familiaritete si căldură aproape agresivă m-au privit un pic reticent la început, dar m-au acceptat curând ca pe o componentă firească a societătii lor. Majoritatea erau fosti ingineri sau
lucrători industriali ce au fost nevoiti să se strămute de la sat odată cu industrializarea fortată la care tovarăsii comunisti au supus tara, de aceea păstrau încă nostalgia aerului liber, a naturii. Le pria însă statul - găsindu-si ocupatii mărunte pe lângă casă, îsi acceptau stadiul de repaos ca pe un concediu prelungit bucurându-se si relaxându-se parcă pentru toti anii munciti până atunci.
Frumoasă lume, cu povesti: spre exemplu, Petre Ganea, fost boxeor în categoria usoară, a participat la multe campionate nationale si internationale castigând numeroase premii dintre care cel mai însemnat este premiul I la Campionatul National categoria 48 kg în 1968, a avut o viată grea, a călătorit prin toată tara si lumea, dar din păcate când nu a mai putut profesa s-a retras pentru că nu avea răbdare cu copiii, care, mărturisea, nu aveau motivatie si nici nu ascultau, a ajuns să lucreze într-o fabrică, dar nu regretă nimic.
Interesându-mă mai mult despre personaj, aflu că mai există un Petre Ganea în Brăila, antrenor de box, care sustinea noul meu prieten îi fusese coleg. Sustinea că acesta din urmă nu avea chemare spre box si că de multe ori se lăuda cu succesele lui datorită asemănării de nume. Nu stiu cât de adevărată este povestea, însă omul părea sincer uimit de performantele de ziar ale Tizului său.
Dar să revenim la clienti. Multe categorii de oameni s-au perindat prin fata mea, de toate soiurile, glumeti, seriosi, certăreti, simandicosi, pretentiosi, nepăsători, nehotărâti si dornici de a se destăinui cuiva. Ei nu au reprezentat o problemă pentru mine, îmi plăcea să-i urmăresc, să le citesc fizionomiile si să le ofer exact marfa pe care si-ar fi dorit-o. Am primit si bacsisuri, dar au fost si cazuri hilare în care oamenii se plângeau că pepenii ar fi fost cruzi sau că ar fi avut semnitele galbene. Chiar dacă stiam că cel putin în ceea ce priveste semnitele, era o aberatie, le-am dat un pepene la schimbul celui deja mâncat probabil. Unii însă încercau aceeasi smecherie pentru mai mult de două ori si renuntam la a-i despăgubi.
Cea mai mare vânzare am făcut-o într-o dimineată, în 5 ore 250 lei - high score. Mi-au plăcut clientii care se interesau de cărtile pe care le citeam si cei care mergeau pe intuitia mea în a cumpăra pepeni, nu am primit plângeri personal, în schimb îi consideram enervanti pe cei care alegeau marfa o grămadă si încercau să obtină un pret mai mic decât cel corect. Ideea e că pentru prima oară m-am pus în ipostaza vânzătorului si am realiza ce client dificil sunt eu însămi.
Curând m-am famialiarizat cu trezitul de dimineată, dar si cu meseria în sine care mi-a devenit dragă în momentele în care aveam vânzare, pentru a nu simti monotania perioadelor ”moarte” - citeam. Mi-am creat clienti fideli, care au cumpărat de la noi în continuu, ba chiar unii care veneau de la mare depăratare doar pentru soiul bun cultivat si îngrijit de vărul meu.
Din păcate, nu s-a dovedit o afacere foarte rentabilă pentru verisorul meu. Motivul taxe imense: 800 lei/ lună - închiriat loc si 5lei/zi cântar. O hotie de-a dreptul tinând cont că trebuia să îsi scoată si investitia, si transportul, ca să nu mai spun de munca si efortul imens. După părerea mea, statul ar trebui să încurajeze productia locală pentru a creste capitalul tării, ori acest lucru pare imposibil cu admnistratia actuală. Este necesară sprijinirea micului întreprinzător si fermier pentru cresterea economică, aceasta e reteta succesului în cele mai multe tări ale lumii. Scădem importul si dezvoltăm exportul, dar... mai avem de asteptat.
În concluzie:
- am devenit un expert în materie de pepeni, am ajuns să-i recunosc după coajă
si mărime
- am învătat să monitorizez banii într-un mod profesionist
- am descoperit metode de a lucra cu diverse tipologii de clienti
- m-am adaptat unui mediu nou
- am dat prima declaratie la politie (o tigancă l-a înselat pe vărul meu)
- am mâncat pepeni pe săturate (optional)
Cea mai importantă lectie a fost că nu-mi pot permite să judec o profesie câtă vreme este cinstită. Am tras mai multe foloase decât ponoase si cu mâna pe inimă recomand oricărui tânăr să încerce o experientă de acest gen înainte de terminarea liceului! Te pregăteste pentru viată. Chiar acum, amintindu-mi tresar de febra care mă cuprinsese spre a vinde cât mai mult, a întrece concurenta prin servicii de calitate si bucuria pe care o simteam când treceau clientii multumiti sustinând că pepenii cumpărati au fost foarte gustosi.
- See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/experienta-de-vara-experienta-de-viata.htm#sthash.4sWmMX6J.dpuf
Toate bune, numai că încet-încet mi-am dat seama că nu e atât de usor să îti găsesti un loc de muncă: o prietenă care îmi promisese că mă angajează la localul părintilor ei a fost obligată să-si retragă oferta, pentru că avuseră nevoie de angajati noi din timpul scolii; as fi vrut măcar să fac promotii publicitare într-un supermarket, dar la început de vacantă m-am lăsat cuprinsă de un val acut de lene, m-am dedicat cititului si asteptam să-mi pice ocazia de a lucra din cer, cum se spune.
Vorbisem încă din iarnă cu vărul meu de la Mihai Bravu să îl ajut să vândă pepeni, dar nu eram sigură că va iesi ceva din toată treaba asta, nu stiam dacă se va tine de cuvânt, asa că îmi propusesem ca în caz că nu apare, să mă duc la bunici la tară să îi ajut în gospodărie. Nu ar fi fost tocmai ce îmi doream, dar totusi aveam o perspectivă.
În curând vine mijlocul lui iulie, deja fusesem la Oradea cu cercetasii si la mare cu vărul cu pricina, se simtea nevoia să mă apuc de ceva serios. Chiar atunci, primesc un telefon în urma căruia sunt invidată la a vinde pepeni, chiar de a doua zi dimineată. Aveam emotii. Stiam că am probleme cu socotelile făcute în gând si mi-ar fi plăcut să remediez acest neajuns, de asemenea eram cuprinsă de o curiozitate extraordinară fată de relatia cu viitorii clienti, cu vărul meu, cu cântarul si chiar cu pepenii în sine.
Trebuie să mărturisesc că a fost de-a dreptul fascinant! Programul a fost relativ lejer, vindeam doar când pleca el după marfă sau când se odihnea după paza de noapte(cam între 3-8 h la interval de o zi sau chiar 4), dezavantajul a fost că era imprevizibil, dar am reusit să mă mulez foarte bine după nevoile "sefului" meu cu care m-am înteles extraordinar.
Tarcul a fost montat într-un cartier de margine, o cu totul altă lume decât cea cu care eram eu obisnuită, o intuiam, dar nu trăisem niciodată în mijlocul ei. Un soi de mahala cultă cu o frecventă mare de pensionari, dar si o multime întreagă de tineri cu multi copii mici, mai multi decât în zonele de centru, prin urmare cei săraci sau modesti încă n-au intrat atât de puternic în criza secolului XXI ( aceasta presupune printre altele si degradarea familiei).
Cu acest prilej am probat cu rezultat afirmativ una din afirmatiile lui Steinhardt: ”singura adevărată mare plăcere a mahalalei e nu băutura, nici sexualitatea, nu banii, ci relatia cu celălalt - de teama singurătătii cu sine - sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire si ceartă”.
Am cunscut oameni în etate ce-si primeau cuvenita alocatie de la stat petrecându-si ziua de dimineată până seară pe afară vorbind cu unul si cu celălalt vrute si nevrute de dragul de a mai spune ceva, de a mai schimba o vorbă. De o familiaritete si căldură aproape agresivă m-au privit un pic reticent la început, dar m-au acceptat curând ca pe o componentă firească a societătii lor. Majoritatea erau fosti ingineri sau
lucrători industriali ce au fost nevoiti să se strămute de la sat odată cu industrializarea fortată la care tovarăsii comunisti au supus tara, de aceea păstrau încă nostalgia aerului liber, a naturii. Le pria însă statul - găsindu-si ocupatii mărunte pe lângă casă, îsi acceptau stadiul de repaos ca pe un concediu prelungit bucurându-se si relaxându-se parcă pentru toti anii munciti până atunci.
Frumoasă lume, cu povesti: spre exemplu, Petre Ganea, fost boxeor în categoria usoară, a participat la multe campionate nationale si internationale castigând numeroase premii dintre care cel mai însemnat este premiul I la Campionatul National categoria 48 kg în 1968, a avut o viată grea, a călătorit prin toată tara si lumea, dar din păcate când nu a mai putut profesa s-a retras pentru că nu avea răbdare cu copiii, care, mărturisea, nu aveau motivatie si nici nu ascultau, a ajuns să lucreze într-o fabrică, dar nu regretă nimic.
Interesându-mă mai mult despre personaj, aflu că mai există un Petre Ganea în Brăila, antrenor de box, care sustinea noul meu prieten îi fusese coleg. Sustinea că acesta din urmă nu avea chemare spre box si că de multe ori se lăuda cu succesele lui datorită asemănării de nume. Nu stiu cât de adevărată este povestea, însă omul părea sincer uimit de performantele de ziar ale Tizului său.
Dar să revenim la clienti. Multe categorii de oameni s-au perindat prin fata mea, de toate soiurile, glumeti, seriosi, certăreti, simandicosi, pretentiosi, nepăsători, nehotărâti si dornici de a se destăinui cuiva. Ei nu au reprezentat o problemă pentru mine, îmi plăcea să-i urmăresc, să le citesc fizionomiile si să le ofer exact marfa pe care si-ar fi dorit-o. Am primit si bacsisuri, dar au fost si cazuri hilare în care oamenii se plângeau că pepenii ar fi fost cruzi sau că ar fi avut semnitele galbene. Chiar dacă stiam că cel putin în ceea ce priveste semnitele, era o aberatie, le-am dat un pepene la schimbul celui deja mâncat probabil. Unii însă încercau aceeasi smecherie pentru mai mult de două ori si renuntam la a-i despăgubi.
Cea mai mare vânzare am făcut-o într-o dimineată, în 5 ore 250 lei - high score. Mi-au plăcut clientii care se interesau de cărtile pe care le citeam si cei care mergeau pe intuitia mea în a cumpăra pepeni, nu am primit plângeri personal, în schimb îi consideram enervanti pe cei care alegeau marfa o grămadă si încercau să obtină un pret mai mic decât cel corect. Ideea e că pentru prima oară m-am pus în ipostaza vânzătorului si am realiza ce client dificil sunt eu însămi.
Curând m-am famialiarizat cu trezitul de dimineată, dar si cu meseria în sine care mi-a devenit dragă în momentele în care aveam vânzare, pentru a nu simti monotania perioadelor ”moarte” - citeam. Mi-am creat clienti fideli, care au cumpărat de la noi în continuu, ba chiar unii care veneau de la mare depăratare doar pentru soiul bun cultivat si îngrijit de vărul meu.
Din păcate, nu s-a dovedit o afacere foarte rentabilă pentru verisorul meu. Motivul taxe imense: 800 lei/ lună - închiriat loc si 5lei/zi cântar. O hotie de-a dreptul tinând cont că trebuia să îsi scoată si investitia, si transportul, ca să nu mai spun de munca si efortul imens. După părerea mea, statul ar trebui să încurajeze productia locală pentru a creste capitalul tării, ori acest lucru pare imposibil cu admnistratia actuală. Este necesară sprijinirea micului întreprinzător si fermier pentru cresterea economică, aceasta e reteta succesului în cele mai multe tări ale lumii. Scădem importul si dezvoltăm exportul, dar... mai avem de asteptat.
În concluzie:
- am devenit un expert în materie de pepeni, am ajuns să-i recunosc după coajă
si mărime
- am învătat să monitorizez banii într-un mod profesionist
- am descoperit metode de a lucra cu diverse tipologii de clienti
- m-am adaptat unui mediu nou
- am dat prima declaratie la politie (o tigancă l-a înselat pe vărul meu)
- am mâncat pepeni pe săturate (optional)
Cea mai importantă lectie a fost că nu-mi pot permite să judec o profesie câtă vreme este cinstită. Am tras mai multe foloase decât ponoase si cu mâna pe inimă recomand oricărui tânăr să încerce o experientă de acest gen înainte de terminarea liceului! Te pregăteste pentru viată. Chiar acum, amintindu-mi tresar de febra care mă cuprinsese spre a vinde cât mai mult, a întrece concurenta prin servicii de calitate si bucuria pe care o simteam când treceau clientii multumiti sustinând că pepenii cumpărati au fost foarte gustosi.
No comments:
Post a Comment