postat la
Chiar vreţi să ştiţi problemele unui elev, căci ele sunt „probleme” la plural? Ei bine, începem de dimineaţă: mă urc într-un autobuz supra-aglomerat, deşi, trebuie să recunosc şi să apreciez efortul de a mai îndesi autobuzele de la ora 7.20 - 8.00 din ultimele luni. Pe parcursul călătoriei mă deranjează acei colegi de la alte licee, foarte gălăgioşi, care mai au şi tupeul să se ia de câte o fată singură cu glume porcoase şi nu numai; pe lângă această problemă, de 7 ani de acasă să-i spunem, mai există şi o groaznică desincronizare cu bătrânii care ştiu că aceea e ora noastră de plecat la şcoală, tot ei ştiu că vor să stea jos şi să nu fie îngrămădiţi de ghiozdane uriaşe de câte 5-7 kg fiecare.
Deci ei, care se plâng de noi şi care au tot timpul din lume, ”sunt pensionari până la urmă”, aleg să meargă la piaţă sau unde or fi având ei treabă fix la ora aceea când abia au loc în autobuz elevii, ca să nu mai spun de bătrânelele acelea iuţi la gură care găsesc motiv de ceartă fie cu un tânăr mai neobrăzat, pe care nu îl absolv deloc de vină, fie cu bietul şofer care şi aşa e stresat de salariul mic, de familia pe care o are de întreţinut etc.
La şcoală mă enervează laşitatea unor profesori de a pune note mici sau de a uza din plin de autoritatea pe care se presupune că o au. Majoritatea profesorilor se plâng de lipsă de respect şi îi vezi pe unii că se uită pierdut înspre elevi întrebându-se în mintea lor: oare cât de departe pot ajunge cu nesimţirea? Păi, mai departe decât şi-ar fi închipuit ei, în mod sigur. Îi vezi acolo stând în faţa clasei ca nişte nevinovaţi aduşi la execuţie aşteptând parcă să-i lovească cu o piatră în cap conştiinţa pe copiii pe care ei îi iubesc atât de mult şi cărora ar avea atâtea să le spună
Dar până la urmă şi lipsa aceasta a lor de acţiune e tot o formă de iubire, pentru că săracului profesor îi e milă de elevii săi, îi e milă să-i pună o notă mică şi să-i distrugă viitorul neajutoratului copil care, în treacăt fie vorba, profită de această slăbiciune.
Deci vina e tot a sistemului. De ce ar conta o notă în aplicarea la facultate ? Ce importanţă mai are nota aceea mică, când elevul e o enciclopedie umblătoare? Cunosc destui copii cu o cultură generală de genii, cărora, însă, şcoala propriu-zisă nu le prezintă interes şi care de multe ori sfârşesc cu o medie de 8 sau şi mai mică având totuşi mai multe cunoştinţe decât premiantul acela cu 10 pe linie. Pe aceştia cine îi recompensează, cine îi motivează?
Pentru că toată lumea găseşte probleme, dar nimeni nu oferă soluţii viabile, îndrăznesc să spun că mai bine era pe vremea când se dădea examen pentru intrarea la liceu sau facultate, deşi era mai greu.
Iar dacă într-adevăr oficialităţile vor ca elevii să înveţe cât mai bine la şcoală s-ar putea da un procent din alocaţie pe baza unei medii minime. Practic, cu ce mă ajută pe mine dacă am 10 la geografie, dacă nu-mi place această materie şi media mea corectă ar fi 7 sau 8?
Aici e problema. Inainte se făcea învăţământ de calitate la puţini, acum se face la mulţi şi nu ştim cât de bine şi practic. Oare de ce se chinuie guvernul să-i şcolarizeze pe toţi teoretic, să-i bage pe câţi mai mulţi pe banii statului în facultate, ca să nu se închidă? De ce? Ca să se îngroaşe rândul şomerilor ce se hrănesc tot din banii statului stând toată ziua pe pc şi ajungând până la urmă să se angajeze ori într-un loc total opus calificării lor ori să plece în afară să fie exploataţi de nişte ţări care n-au investit nimic în dezvoltarea lor personală? Unde-i logica aici?
Lăsând la o parte aceste probleme de „oameni mari” (care vor deveni ale noastre în câţiva ani, dacă nu sunt deja), vă voi mărturisi durerea cruntă pe care o simt de fiecare dată când văd ignoranţa celor din jur şi inerţia.
Şi nu doar că nu se implică în acţiunile celor cu iniţiativă, ci au o atitudine distructivă, îi sapă şi îi demoralizează. Doare să îi priveşti pe unii cum nici măcar nu acceptă să primească o lovitură, ci ca un doctor superficial pe care nici măcar nu-l mai interesează adevărata stare a bolnavului pune un diagnostic de boală incurabilă luându-i pacientului orice speranţă de vindecare.
Aceasta e atitudinea românilor faţă de ţara lor. E doar o chestiune de mentalitate ce trebuie schimbată. Trebuie să avem curaj, speranţă şi să bandajăm rănitul înlăturând bacteriile. Ignoranţa e dureroasă şi laşă fiind probabil cea mai mare problemă a societăţii. Toţi se plâng ca într-o competiţie aproape şi nimeni nu face nimic.
- See more at: http://www.infoest.ro/stiri/atitudini/ganduri-de-elev.htm#sthash.h2pPb4RR.dpuf
No comments:
Post a Comment