Bucharest winter sunset

Stones

She's looking for the stars through stones which were humans ones as Grigore Maior, a history teacher, used to sing me. Walls that are on the verge of falling down, remote district and the stories told by the way we are on. It was a broken promise... but the stones didn't let us to forget... we found the stars in a place of nowhere...burst into laughing, stones were tickling her throat, stars were drowning in her eyes. 

Street music/ Odyssey

 

On the way. Sofia. Bulgary. Last summer. Never looking for art. Art just strikes out on the street everywhere. It's an optical problem. It's the same when you hear the music of the street or of the forest without being a musician. They say "it's just noise, there are just birds". I mean you see art without being an artist because you have a special built-in organ for that or you simply want to see it. What is art? What is the sake of art? But what is the sake of sake? Asks the old Maiorescu.

The rithms of Bulgary. I miss them. Not the national music, but the amazing people i've met there, the experiences i've had there. 

Now turning back to the present. I see that for me it's harder to stay home after being away for some time. It's like not finding my place. Here are the people i love and i care about. As a travelling-lover, i discover that staying home is like a new journey because we have to renew the links with our roots, with our old self. We are like Ulises coming back to Ithaca. We find the place and people changed. We have to regain our identity and our right to come to the place we belong to. We have to be disguised  by the serene Athena before revealing our new self.  Odyssey or the art of coming back. That's why Homer never dies. That's why home is not only a place to come back, but also a place to go to.

a little bit of magic - matrioska

sing me, my little doll! Imagine you are the size of a matrioska! Imagine your life in a matrioska closed in a matrioska closed in another matrioska. Your unique moment of happiness  would be that of your own discovery. only when they open the doll you see the light as in the first day of life, as if there is your birth with every flow of light...

Umanizare/ Dezumanizare

La 20 de ani, sunt doar un copil care suferă când vede alți copii lipsiți de semnul suprem al dragostei, atenția. 

Ori bunica ce umblă cu degetul pe telefon și se răstește cu violență la nepotul care îi scutură creanga de  deasupra băncii cu speranța vagă că va reuși să creeze un pic de interes bunicii lui  sau mama care nu-și vede fetița care face rotocoale zglobii în jurul ei încercând să-i spună ceva femeii cu căști în urechi și care nu reacționează decât cu un rece "ce vrei?" după ce a fost trasă de picior aleg să iubească smartphone-urile. 

Dacă am face o statistică sau pur și simplu ne-am urmări activitatea într-o zi obișnuită, mulți am descoperi că touch-ul primește mult mai multe mângâieri din partea noastră decât cei dragi. Reacționăm cu un mai mare entuziasm la like-ul pe care l-am primit de la prietenul prietenului lui x, decât la zâmbetul inocent al unui trecător. Mai târziu, ne mirăm de ce sunt copiii noștri reci, de ce stau numai cu nasul în tabletă? De ce? Pentru că la rândul nostru atenția care li se cuvenea lor am acordat-o altui lucru sau activități.

Ortega Y Gasset descria fenomenul de îndrăgostire ca pe o etapă de atenție și una de manie. Ori totul în jur caută să ne capteze atenția, să ne câștige dragostea,

 Ceea ce trăim în ziua de azi este o îndrăgostire de gadget-uri. Le  acordăm mare parte din atenția noastră și le verificăm cu mai multă rigurozitate decât am verifica starea unui prieten bolnav. 

Atenția mai poate gravita în proporție mare și spre profesie. Suntem atât de absorbiți de ea, că nu mai vedem nimic în jur. De fapt, nimicul nu este important ci acel nimeni pe care nu-l vedem are de suferit.

Trăim într-adevăr într-o lume în care cel mai vânat lucru este atenția noastră: reclame, afișe uriașe, culori puternice, luminițe, zgomot, post-uri pe rețele de socializare, mesaje, articole, atâta informație ne așteaptă și ne incită, ca să nu mai vorbim de toți cei care vor să ne vândă ceva. Dar poate nu ne dăm seama că odată cu atenția acordată oferim și dragostea noastră. 

Creăm o legătură specială cu omul căruia îi acordăm atenție, atenția noastră contribuie la creșterea stimei de sine a respectivului și pentru că l-am ascultat, va fi acolo să ne asculte, poate nu cu disponibilitatea unui i-phone, dar cu o îmbrățișare și o căldură reală, palpabilă. I-phone-ul va fi și el acolo pentru noi, dar nu ne va oferi decât surogate de umanitate.

Oferim atenția noastră voluntară celui pe care îl iubim care poate fi: un smartphone, tabletă, laptop, televizor, mall, cărți, profesie, copii, familie, oameni, Dumnezeu. Niciunul dintre termenii enumerați nu reprezintă ceva rău de care să ne ferim atâta timp cât noi suntem cei care stabilim proporțiile. Oamenii iubesc...

Who's there?

Old houses always mean stories. My grandma is the best storyteller i have ever known. It could be her age (91 or so) that she remember every single detail of her life, but what matters is how she can introduce you in a new world while telling. It is like lifting you up in a new universe with people you know or you heard about but who would never be the same cause they will have the identity of characters in my grandma's stories. She always make the voices and her stories have a kind of moral or a hidden meaning. She definitely has a gift, the gift of making her life one of the most enchanting story for her nephews.

Să nu-i lăsăm să uite că sunt oameni

„Importante sunt relațiile” a spus John Dryden, un important poet al clasicismului englez. Deși afirmația a fost făcută privind natura literaturii, nu putem spune că nu poate fi valabilă și asupra multor altor domenii, inclusiv asupra celui care ne ridică cele mai mari întrebări, viața. Oricât de anevoioase ar fi și greu de întreținut sau chiar început, relațiile sunt cele care ne definesc ca oameni, cele care ne ajută să cunoaștem oameni și să fim alături de ei. Un om nu este om până nu se află în legătură cu alt om.

Tinerii ascoriști, voluntari la spitalul de boli paliative „Sf. Nectarie”, se ocupă chiar cu a întreține umanitatea celor aflați pe patul de moarte. Nu sunt gesturi mari: câteva vizite, mici conversații, prietenii, uneori și câteva gustări, un ajutor pentru a lua masa, dar bătrânii se bucură cel mai mult de atenția pe care o primesc și de cele câteva vorbe schimbate sau rugăciuni ascultate.

Doamna Aurora- cea încântată că numele ei înseamnă răcoarea dimineții cu ochii albaștri senini, dar care se roagă să-i primească sfârșitul cât mai repede. Este sindromul  care au avut o viață foarte activă și care suferă cel mai mult de imobilizare, de a se simți poveri pentru cei din jurul lor, tocmai pentru că ei au dus cu bunătate poverile celor din jurul lor. Aceste gânduri negre s-au risipit într-o clipă când a început să ne sfătuiască să învățăm limbi străine. A urmat un moment magic. Doamna aceea mititică ce stătea ca un copilaș în pat începe să ne vorbească în germană și engleză cu o energie extraordinară. Studenții la limbi străine i-au răspuns numaidecât, iar vioiciunea bătrânei a sporit și mai mult.

Domnul Marian, noul vecin de pat al D-lui Teodor, în ciuda reticenței de la început, s-a deschis pe parcurs și ne-a fermecat cu povestea fascinantă a vieții sale. Totul a început de la Sudoku, ocupația preferată a acestui domn și s-a ajuns la aventurile unui extraordinar chelner la unul dintre cele mai vestite hoteluri din Europa, care „a furat” meseria de bucătar, care a ajutat la organizarea conferințelor Anei Aslan, care a legat prietenii cu japonezi și și-a deschis propriul restaurant și firmă de catering. Oamenii apelau la el pentru gustul extraordinar al mâncării, iar pasiunea sa extraordinară s-a vădit și din rețetele descrise și promisiunea de a ne mai împărtăși și altele.

În acest timp, Domnul Teodor, care de altfel este bătrânul cu sufletul cel mai tânăr pe care l-am cunoscut, se simțea foarte rău din cauza tensiunii, dar asculta plăpând povestea, ținănând mâna pe mâna unei voluntare și așteptând senin să vină asistenta cu tratamentul.

Sunt doar câțiva oameni extraordinari, care pe patul de moarte se bucură de aceste mici momente de relaționare, dar și mai mult se bucură voluntarii care pleacă de fiecare dată mai bogați cu o poveste, cu o fărâmă de umanitate împărtășită. Cu ajutorul lui Dumnezeu, se întâmplă toate: cu o rugăciune se începe, cu o rugăciune se încheie și la mijloc e rugăciune vie: aproapele lângă aproape.

Linden Flowers

Let my life if you want, i just wanna smell the linden flowers once more!- Adrian Naidin
https://www.youtube.com/watch?v=t2HcLb9fyZg

Primele iubiri- Dragostea cea veche îți șoptește la ureche

În toamna aceasta (pe data de14 octombrie 2015 la The Art of Living Galery) am participat la lansarea Aurorei Liiceanu supranumită "Sheherezadă a psihologiei". Cu ocazia Dragobetelor, vă voi propune o lectură. În "Primele iubiri- dragostea cea veche ne șoptește la ureche", Aurora Liiceanu reușește să lege operele autorilor de biografia lor găsind ca formă de expresie așa-zisul mit al primei iubiri și ajungând să creeze o nouă poveste din îmbinarea celor două.

Aceste povestioare amoroase sunt menite să expliciteze diferite teorii din domeniul psihologiei, Aurora având talentul de a descătușa psihologia de dogma teoriei. S-au tot pus întrebări în legătură cu dragostea de demult și cea de acum: de ce ne este mai greu să ne îndrăgostim, să iubim până la sfârșitul vieții? Răspunsul a fost citat de la un domn cu o căsnicie de peste 50 de ani: "Pe vremuri dădeam mult și nu ceream nimic. Acum nu mai dăm nimic și cerem totul." Ne atașăm de cei care răspund nevoilor noastre la un moment dat, fapt observat încă din Antichitate. În "Eneida" lui Vergiliu, Junona și Venus, cele două zeițe, discută despre modul în care îi pot face pe muritori să se îndrăgostească: să pornească o furtună, iar cei doi, Eneas și Dido, se vor adăposti în aceeași peșteră. Mai simplu de atât nici că se poate, iubirea se naște din confruntarea împreună a pericolului, din suplinirea nevoii de a fi împreună, de a avea un tovarăș. 

Cât despre prima iubire, motivul pentru care nu se uită niciodată este că nu are termen de comparatie. Tot ce vom trăi după prima iubire se va raporta la acest unic prim fenomen care ne-a scos din noi. Din câmpul semantic al iubirii distingem prieteșugul, dragostea, dragul, îndrăgirea, atașamentul, îndrăgostirea ca un soi de imbecilizare. Chiar se întreba Cristian Teodorescu: cine și-ar dori să se îndrăgostească? Să devină atât de prost?

Prieteniile dintre două fete sau dintre doi băieți sunt doar o inițiere pentru a trece la sexul celălalt. Chiar și în prietenii apare gelozia. Astfel, ne pregătim printre cei asemnea nouă pentru a depăși frica de a ne apropia de sexul opus. 

Cartea studiază cazurile particulare de egocentrism: personajele lui Stendhal nu se îndrăgostesc niciodată de cineva, ele își iubesc doar proiecția lor. Un mister aparte este de ce un bărbat cu un eșec în dragoste va căuta femei asemănătoare. Sunt identificate de asemenea două tipuri antagonice: Gabriel Garcia Marquez "Un bărbat iubește o singură femeie în 1000 de moduri" și Ion Barbu "Femeile mă atrag în diversitatea lor" 

Aurora Liiceanu mărturisește că a început să lucreze la carte pornind de la câteva întrebări și a sfârșit cu și mai multe. Iubirea nu poate găsi răspuns, dar învățăm s-o trăim interogând-o. Dacă vreți să mai găsiți întrebări, "Primele iubiri sau Dragostea cea veche ne șoptește la ureche" ajută și vă oferă o lectură perfectă de Dragobete.

http://www.infoest.ro/stiri/literare/primele-iubiri-dragostea-veche-cheama-lectura-dragobete-autor-Georgiana-Tudor.htm

lady of the winter tale

once upon a time there was a light and a girl who followed it to the stars.

Miracles happen

you don't have to wait for a miracle, you just have to open your eyes and see it...

and i said: fire!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

maybe the fire you see will stop when there will be no woods, but the fire inside you will never finish its combustion as long as you don't want it. it's an endless fire, it's your fire, your life, your soul. it's up to you if you want to burn like crazy or just be a little light on the road for those who need it when it's dark, but they will suffer of cold in the freezing night, and that will make them pass over you, cause you don't offer them enough warmth. However, they will thank in their mind to that little light who help them to reach their destination without getting lost.

locks and keys

broken arcades

the colorful path to the castle of a colorful soul

don't come to me. the path is too long. the trip will be full of hardships. i am here in my castle. i spread the colors of my soul to the world. don't come if you don't want to be painted, to become a work of art in my colorful universe. you should be afraid of losing your image. but you can clean yourself and i will paint you again and over again. if you don't like colors, don't come to me. fearless. joy. the dream of a new life. it's just an illusion, it's the same, it's just painted a bit and the first rain will clean everything and your universe will be black and white again. be careful. if you lose your way, you can live in my eyes.

Poem by Nichita Stănescu

Tell me, if i caught you one day 

And kissed the sole of your foot 

Wouldn't you limp a little then, 

Being afraid of crushing my kiss?

closed window- revealed beauty

Open window

 I have lost you so far in the depth of my soul where only the shadows of happiness stay . The darkness is weackened by a noble lighthouse. There is your home, my dear, there is your home...

Rose story

   

















Well, these are not my best photos of a rose, but ... one day i saw that my neighbour's  rose  had a bud. I've been haunting for its flourishing a whole week. Then, on a rushing day i saw it with a slight line of light and it was so beautiful... the day passed without any notice. Before sleeping i was thinking of taking a photo of the beauty in the morning and surprise!... the flower withered and fell. I regretted this with all my heart. After some weeks... a new bud... this time i didn't escape it... i followed him in the morning when the flower just began to open and at meal time when it looked how you could see it...
I did have a second chance, but life usually gives us one... as Eminem says "one opportunity, one shot"

Una dintre pietrele mult grăitoare...

Clădirea veche, părăsită, dar atât de maiestuoasă din spatele primăriei si pe platforma căreia se adună tinerii chemați parcă de un glas tainic are o poveste ca toate celelalte pietre mult grăitoare ale Brăilei. Dacă reabilitarea unui astfel de monument nu este posibilă, măcar să ne îmbogătim cu povestea lui si a oamenilor pe care i-a găzduit de-a lungul timpului.

Denumire: Vila Spiru Dumitriu

Adresa: Bd. Independetei, nr. 1 A

„Lotul pe care este amplasată clădirea a apărut pe harta orasului în 1890, odată cu parcelarea terenului ocupat altădată de cimitirul Sf. Spiridon. Primul proprietar a fost inginerul Vasile Ignat, căruia i-a urmat armatorul Spiru I. Dumitriu mentionat ca atare în inventarele clădirilor din 1912 si 1930. Clădirea cu demisol, parter si etaj partial este ilustrativă pentru arhitectura rezidentială în stil national asigurând un loc ideal pentru contemplarea peisajului spre Dunăre si Muntii Măcinului.” (ne informează dr. Maria Stoica).

Despre armatorul grec, cel de-al doilea proprietar, am aflat de la dna Valeria Ursan că ar fi avut doi copii, un băiat si o fată. Se spune că băiatul era suspectat de o anume infractiune si a fugit în Germania, iar sora lui s-a măritat cu un procuror numit Pastia cu care a plecat de asemenea în străinătate, probabil tot Germania. Fata a rămas văduvă si a fost îngrijită până în ultima clipă de îngrijitoarea Julieta căreia i-a lăsat prin testament toate slepurile pe care stia că le detine tatăl său. Desigur, când slujnica a venit după revolutie să îsi ia în primire mostenirea nu a mai găsit nimic din ce scria în act. Dumitriu a mai avut un văr bun inginer, dar care nu a atentat niciodată la luarea în posesie a acestui imobil. Clar este că după 1990 o rudă a intentat proces si după lungi scandaluri în presa locală clădirea a fost retrocedată si vândută. Atât despre mostenire.

Dar după cum ne-au învătat anii comunismului, în România, o casă nu este întotdeauna locuită de proprietarii ei de drept, mai ales dacă este de amploarea Vilei Spiru. Nationalizată sau nu, casa a fost locuită de armtata de ocupație rusă până în 1952. Între 1948-1949 a găzduit Securitatea si acolo se adunau cocoseii de aur. 

Desi BNR a încercat să protejeze rezerva de aur a României de armata rusă transformând-o în monede de aur, iată că acum proprietarii de astfel de monede erau obligati să îi predea de bunăvoie sau erau urmăriti ajungând chiar la închisoare. Pentru a ne imagina cât de pervers lucrau securistii vom da exemplul unui evreu care a depus 100 de cocosei. Când i-a numărat securistul nu a găsit decât 99 si l-a acuzat de fraudă pe bietul evreu care, după ce i-a numărat si el, s-a dus acasă să îl caute pe cel pierdut. La întoarcere aduce moneda lipsă, dar la numărătoare ies 101. Evreul rămâne perplex, iar securistul i se adresează rece: „Du-te acasă si adu restul, dacă nu vrei să-i luăm noi”.

După 1952 casa a fost dată spre locuire. După 1990, s-a descoperit în zidul casei, în cea mai mică dintre camere, un seif plin cu cocosei de aur, rămas probabil de la securistii care îi adunau si si-i însuseau. Fiica celor care au locuit acolo s-a minunat multă vreme de faptul că, bebelus fiind, a avut pătutul exact sub seiful cu pricina.

Revenind la perioada comunistă, aproximativ în anii 1960 vila devine Clubul Tineretului apartinând de Casa Tineretului. Demisolul ajunge astfel să găzduiască discotecile, dansurile, distractia celor care acum se adună pe platforma acestei clădiri fără să stie că locul acela le-a fost cândva dedicat.

După revolutie, s-a deschis un restaurant intitulat sugestiv „La cocosul de aur”, al cărui proprietar a fost înstăritul tigan Gyuri Farcas. Interiorul era unul elegant, de culoarea piersicii, cu scaune tapitate si tot tacâmul. Acum a rămas doar culoarea aceea plăcută ce se decojeste după cum veti vedea în fotografiile trimise de dr. Maria Stoica. Mai departe, se spune că ar fi fost cazinou, bingo, iar spre 2000 chiar sală de internet caffe la demisol, după care a ajuns în starea în care o vedem si astăzi.

Ce e poveste si ce e adevăr nu mai contează... important este că acest mic palat are o viată ca orice om pe care e bine să o valorificăm, să n-o lăsăm să piară în anonimat. Poate, într-o zi nu prea îndepărtată, suflul oamenilor vechi se va uni cu cel al oamenilor de azi, iar trăinicia clădirii îsi va găsi o functionalitate. 

Multumesc tuturor celor care m-au ajutat în cercetare.

http://www.infoest.ro/stiri/in-obiectiv-braila/cladirile-brailei-istorie-prezent-autor-georgiana-tudor.htm#sthash.7F4WPStu.dpuf